România mai bifează o săptămână istorică de… nimic. Consultările continuă. Guvernul mai așteaptă. Liderii politici intră și ies de la Cotroceni cu fețele grave ale unor oameni care tocmai negociază pacea în Orientul Mijlociu, când, în realitate, încearcă doar să găsească o formulă prin care să rămână simultan și la putere, și nevinovați pentru dezastrul care urmează. Este fascinant cât de multă energie consumă această clasă politică pentru a evita exact lucrul pentru care există: guvernarea.
Alegerile anticipate rămân improbabile. Premierul tehnocrat este la fel de probabil precum apariția unei licitații publice în România fără veri, fini și cumetri. Toată lumea știe asta. Inclusiv cei care ies la televizor și mimează responsabilitatea constituțională cu expresia contabilului prins că a băut din casierie.
Între timp, sondajele de opinie au ajuns ceea ce erau de fapt de multă vreme: arme politice. Nu instrumente sociologice. Nu măsurători ale realității. Ci bâte de propagandă cu procente desenate pe ele. În fiecare seară apare câte un institut care „măsoară” exact ce are nevoie clientul de partid să audă. PSD crește miraculos după ce dă jos Guvernul. AUR e ba la 40%, ba la 18%, în funcție de cine plătește factura. PNL ba moare, ba renaște. USR ba salvează Europa, ba dispare electoral mai repede decât gheața din whisky-ul unui consultant politic. România a ajuns o țară în care până și cifrele au carnet de partid.
Iar în centrul acestui teatru absurd îl avem pe Sorin Grindeanu, omul care pare condamnat de propriul partid să facă exact ceea ce nu voia: să guverneze. PSD ar fi vrut perfectul scenariu românesc: să dea jos Guvernul, să încaseze electoral furia împotriva austerității și apoi să privească de pe margine cum altcineva repară economia. Numai că socoteala de partid nu se potrivește mereu cu matematica parlamentară.
Așa că Grindeanu face acum ceea ce știe PSD cel mai bine: fandări. O zi amenință. O zi negociază. O zi se jură că partidul nu intră la guvernare. A doua zi trimite mesaje discrete către USR. Dintr-odată apar voci prin partidul „anti-sistem” care descoperă brusc că poate ar trebui să rămână la putere. Nu pentru funcții, desigur. Nu pentru ministere. Nu pentru acces la resurse. Nu. Pentru Nicușor Dan. Pentru stabilitate. Pentru Europa. Aproape că îți vine să plângi patriotic.
Ridicolul acestei povești depășește deja satira. USR, partidul care ani de zile a explicat că PSD este sursa răului cosmic în administrația românească, cochetează acum cu ideea de a gira indirect exact aceeași structură politică „ca să nu destabilizăm țara”. Tradus din dialectul politicianist în limba română: „am vrea și noi să mai rămânem puțin prin birouri”.
Pentru că aici este marea ipocrizie a tuturor acestor săptămâni sterile: nimeni nu vrea cu adevărat să plece de la putere. Nici PSD. Nici PNL. Nici măcar USR. Toți urlă despre responsabilitate, dar adevărata responsabilitate este față de propriile rețele de partid, primari, secretari de stat, sinecuri și clientele politice. În România, guvernarea nu mai este despre administrarea țării. Este despre alimentarea ecosistemului de partid. Primarii trebuie hrăniți. Contractele trebuie împărțite. Directorii trebuie menținuți. Banii trebuie să circule prin sistem exact cum circulă sângele printr-un organism dependent de perfuzii bugetare.
Iar aici ajungem la episodul care ar trebui să îngrozească orice om lucid: atacarea la CCR a ordonanței pentru programul SAFE. Sorin Grindeanu nu este prost. Și exact asta sperie.
Pe 5 Mai, PSD a orchestrat impecabil căderea Guvernului Bolojan. Șampanie, aplauze, declarații solemne despre „salvarea României”. În aceeași zi, însă, Guvernul aprobase memorandumul pentru SAFE: 16,68 miliarde de euro pentru apărare. Sisteme anti-dronă. Radare. Nave militare. Vehicule de luptă. Contracte industriale. Investiții reale. Bani care ar fi mutat România într-o cu totul altă zonă strategică.
Două săptămâni mai târziu, PSD merge la CCR și atacă exact ordonanța care permite accesarea acestor bani. Motivul oficial este constituțional. Desigur. În România toate jafurile politice se fac cu Constituția în brațe și patriotismul în gură.
Realitatea este însă infinit mai simplă și mai murdară: fondurile SAFE au reguli stricte, audit european și criterii transparente. Adică exact genul de bani din care este greu să hrănești fauna clientelară care populează de trei decenii administrația românească. Banii europeni pentru apărare au o mare problemă din perspectiva vechiului sistem: nu prea îi poți fura elegant. Și atunci îi blochezi.
Iar aici ironia devine aproape insuportabilă. PSD, partidul care se declară mare apărător al interesului național, ajunge să saboteze exact investițiile strategice într-un moment în care războiul este la câteva sute de kilometri de graniță. Totul în timp ce partenerul de conjunctură al acestei operațiuni este AUR, partidul care votează împotriva legilor anti-dronă, împotriva consolidării NATO și care tratează Rusia cu o tandrețe geopolitică greu de explicat fără un translator de la Kremlin.
Moscova nici măcar nu mai trebuie să investească în propagandă. România își produce singură haosul la preț redus.
Consecințele sunt deja vizibile. Piețele reacționează. Ratingurile sunt puse sub semnul întrebării. SAFE și PNRR intră în zona de risc. Iar noi asistăm la acest spectacol grotesc ca niște pasageri din Titanic care discută despre arbitrajul VAR în timp ce orchestra continuă să cânte.
Dar poate cea mai mare performanță a acestei clase politice este capacitatea de a transforma orice criză într-o prelungire nesfârșită a nimicului. Consultări. Negocieri. Comunicate. Surse politice. Scenarii. Analize. Nimic concret. Nimic decisiv. România pare condusă de un grup de oameni care încearcă să stingă un incendiu organizând ședințe despre forma găleții.
Iar vara abia începe. Va veni Campionatul Mondial. Vor începe concediile. Politicienii noștri, acești eroi ai sacrificiului național, vor dispărea strategic prin vilele și proprietățile de prin Grecia, Italia și Spania, în timp ce românii vor descoperi că facturile nu țin cont de vacanța parlamentară.
La toamnă ne vom întoarce probabil exact de unde am plecat: cu buzunarele mai goale, cu inflația mai mare și poate cu un guvern sprijinit de SOS, POT, neafiliați și tot felul de aventurieri politici adunați ca la meciurile din fața blocului, unde jucai cu o minge spartă, două pietre pe post de poartă și regula fundamentală că proprietarul mingii decide scorul. Iar în România exact asta a devenit politica: o partidă improvizată între oameni care nu știu regulile, nu respectă terenul și pleacă acasă cu mingea când pierd.
Doar că de data asta chișca dezumflată, pe care o gașcă gălăgioasă dorește să o împingă printre niște porți improvizate între două ghiozdane, ca apoi să se bucure precum Messi când a ridicat Cupa Mondială, este chiar România, iar pe cei care flutură steaguri și urlă lozinci asta nu îi deranjează deloc.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
