Isteria iscată în jurul unei cărți care nu a apucat încă să fie citită spune, de fapt, mai multe despre public decât despre autor. Titlul lui Theodor Paleologu – „Ce ne facem cu atâția proști” – a funcționat ca o scânteie aruncată într-un depozit de combustibil emoțional. Nu conținutul a provocat reacția, ci proiecția: fiecare a citit în acel titlu exact ceea ce îl durea deja.
De ce apare acest răspuns anoetic – adică lipsit de reflecție? Pentru că reacția a devenit mai rapidă decât gândirea. Trăim într-o epocă în care titlul este deja verdictul, iar lectura – o formalitate opțională. Indignarea nu mai este o reacție, ci o monedă. Se tranzacționează zilnic, în cantități industriale, pe o piață unde adevărul nu are curs, dar furia da. Înainte să existe idei, există tabere. Înainte să existe argumente, există etichete. Iar între ele, un stadion plin, în care fiecare urlă fără să asculte.
Suveraniștii îl atacă preventiv, nu pentru că ar ști ce conține cartea, ci pentru că știu exact ce nu trebuie să conțină: îndoială. Orice discuție despre „prostie” riscă să devină o discuție despre manipulare, despre anti-intelectualism, despre refuzul expertizei. Iar aceste teme sunt toxice pentru un discurs politic construit pe neîncredere în „cei care știu”. Nu e o reacție irațională. Este una instinctivă, de conservare. Un sistem imunitar ideologic care respinge orice idee percepută ca amenințare.
Dar ce este, de fapt, prostia?
Etimologic, termenul vine din slavonul „простъ” – simplu, direct, fără ornamente. În această formă originară, nu există nimic condamnabil. Simplitatea poate fi chiar o formă de claritate. Un om fără studii poate avea o înțelepciune practică pe care nici o bibliotecă nu o garantează. Problema începe în momentul în care simplitatea devine impermeabilitate. Când nu mai este punct de plecare, ci punct final.
Socrate spunea că înțelepciunea începe acolo unde recunoști că nu știi. În oglindă, prostia începe exact unde această recunoaștere devine imposibilă. Immanuel Kant nu lega prostia de lipsa inteligenței, ci de incapacitatea de a judeca, iar Carlo M. Cipolla a dus lucrurile la extrem: prost este cel care produce pierderi altora fără să obțină nimic – sau chiar pierzând el însuși. O definiție care, privită atent, seamănă suspect de mult cu unele politici publice recente. Dietrich Bonhoeffer merge mai departe și spune că prostia este mai periculoasă decât răul, pentru că împotriva răului poți lupta, dar prostia este impermeabilă la argumente. Nu pentru că ar fi lipsită de inteligență, ci pentru că este, de cele mai multe ori, colectivă. Și, odată devenită colectivă, capătă o formă de legitimitate.
În acest punct, merită făcută o distincție esențială: o diplomă nu te face intelectual, așa cum lipsa ei nu te face prost. Intelectualul nu este definit printr-un titlu universitar, ci printr-o practică a gândirii. Julien Benda vorbea despre intelectual ca despre cel care apără valorile universale – adevărul, rațiunea, spiritul critic – chiar împotriva presiunii tribale. Antonio Gramsci ar spune că intelectualitatea nu este un statut, ci o funcție: disciplina de a gândi. Prin urmare, prostia nu este absența diplomelor, ci absența exercițiului gândirii.
Așadar, este prostia imorală?
Nu în mod necesar. Există o prostie inocentă – lipsa de educație, de acces, de experiență. Dar există și o prostie culpabilă: refuzul deliberat de a gândi, de a verifica, de a învăța. În momentul în care ignoranța devine agresivă și începe să ceară tăcerea celorlalți, ea încetează să mai fie o limită și devine o vină.
Diferența dintre înțelepciune și prostie nu este dată de IQ, ci de atitudine:
înțelepciunea caută, se îndoiește, învață; prostia afirmă, dă verdicte definitive, se închide, repetă la nesfârșit aceleași greșeli.
Dar ceea ce frapează în acest episod nu este doar reacția, ci calitatea ei. O parte consistentă dintre cei mai vocali critici ai cărții – încă necitite – provin din zona adepților lui Georgescu. Aceiași oameni care se revendică drept apărători ai credinței, ai valorilor și ai moralei. Și, totuși, la primul contact cu o idee incomodă, discursul se prăbușește într-un carnaval al injuriei. Ca într-un bâlci în care icoanele sunt vândute la aceeași tarabă cu blestemele. Contradicția nu doar că nu este conștientizată – este trăită cu o liniște dezarmantă.
Explicația nu ține de teologie, ci de psihologia de masă. Nu asistăm la o manifestare a credinței, ci la o substituire a ei. Liderul devine simbol, simbolul devine idol, iar idolul nu mai poate fi criticat fără ca întreaga construcție să se prăbușească. În acel moment, limbajul nu mai este un instrument de comunicare, ci o armă. Iar injuria devine, în mod paradoxal, o formă de devoțiune. Aceasta nu mai este credință. Este idolatrie combinată cu analfabetism funcțional. Aici ajungem la punctul cel mai incomod: fenomenul nu este o excepție, ci un produs. Un produs al unui sistem educațional care a înlocuit gândirea cu memorarea și discernământul cu obediența. Când analfabetismul funcțional devine normă, iar educația rămâne un slogan de campanie reciclat de fiecare guvernare – fie că vorbim de PSD, PNL sau alte formule de avarie – nu mai vorbim despre derapaje. Vorbim despre consecințe.
Un teren pe care nu cresc idei, ci certitudini, iar pe acest teren orice discurs care simplifică lumea până la caricatură are succes garantat. Pentru că emoția nu cere dovezi, ci doar confirmarea permanentă a unor dogme de mucava.
Revenind la scandal: reacția la cartea lui Paleologu devine, fără să vrea, o demonstrație practică a subiectului. O societate care cere interzicerea unei idei înainte de a o înțelege nu își apără valorile, ci își protejează reflexele mai mult sau mai puțin pavloviene, induse de lideri mai mult sau mai puțin mesianici. Mai există însă un aspect: tentația interdicției. Reflexul de a interzice o carte necitită nu este doar ridicol, ci periculos. Pentru că nu spune nimic despre carte, dar spune totul despre frica de idei. Interdicția nu este despre protecție, ci despre control. Nu protejezi oamenii de o idee – îi protejezi de efortul de a gândi și, mai grav, îi protejezi de confruntarea reală cu realitatea.
Istoria este plină de idei proaste care au supraviețuit exact pentru că nu au fost contrazise la timp. Cenzura nu distruge ideile proaste, ci le martirizează și le dă o aură nemeritată de adevăr indezirabil, cărora li s-a băgat călușul în gură de către un sistem ocult. Într-o societate sănătoasă, ideile nu sunt interzise. Sunt demontate metodic, argumentat, dar pentru asta ai nevoie de ceva ce nu se poate legifera: gândire critică. Iar aici se închide cercul, pentru că, în fond, scandalul nu este despre carte. Nu este nici măcar despre Theodor Paleologu. Este despre noi. Despre o societate care a ajuns să reacționeze mai repede decât gândește, să condamne mai repede decât înțelege și să interzică mai repede decât citește. O societate în care indignarea a devenit sport național, iar reflecția – disciplină de nișă.
Și poate că adevărata întrebare nu este „ce ne facem cu atâția proști”, ci dacă, nu cumva, între timp, am început să construim o lume în care prostia nu mai este o problemă, ci o înspăimântătoare resursă, speculată pragmatic și diabolic de cei care i-au înțeles forța și dimensiunile.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
