Ascultam și nu-mi venea să cred ce mi-era dat urechilor să audă: elogii de-a dreptul spectaculoase, dacă nu chiar indecente, adresate de comentatorii meciurilor Naționalei de fotbal unuia dintre împiedicații prezenți pe teren la aceste ultime și absolut rușinoase înfrîngeri din lungul șir de eșecuri adunate preț de 28 de ani, adică din 1998 încoace, de cînd n-am mai pupat Campionatul Mondial. Destinatarul odelor pe gură era numitul Bîrligea, care cred că nu știe nici să numere pînă la cîte meciuri nu doar fără gol, dar chiar fără șut pe poartă a adunat atît la echipa de club (poate ne explică vreun șmecher de la FRF cum mă-sa îl aștepți să înscrie pentru Națională pe unul care și-a dus echipa, fostă campioană, fix în play-out, fiindcă n-a reușit nici acolo să înscrie niște amărîte de goluri, pe la Galați ori Slobozia!), cît și la reprezentativă. De-a dreptul năucitor e că domnul centru al reprezentativei era ridicat în slăvi pentru… jocul lui în apărare! Adică deposedări, tackling-uri, degajări cu căpățîna-i tare, ce mai, nu-ți venea să crezi cîtă meserie de fundaș zăcea în… vîrful de atac!
Deversările astea de comentarii venite parcă nu din gură de om, ci de canal, aveau să ia sfîrșit odată cu al doilea meci de rahat al reprezentativei alcătuite din toți loser-ii naționali cînd, încă de la început, numitul Bîrligea (absolut inexplicabil prezent în teren, după ce contra Turciei reușise să nu tragă nici un șut pe poartă… păi nici n-avea cum, că era ocupat cu scosul mingilor cu capul de lîngă propria-i bară la cornerele turcilor!) a reușit o bijuterie de autogol, cu pieptu-i de aramă, făcîndu-mă să mă întreb și dacă e cineva normal pe acolo: selecționer, rezervă de selecționer, portar, căpitan de echipă, chiar doctorul sau masorul, care să-l trimită naibii pe neisprăvit fie în careul de vizavi, poate s-o lovi și acolo vreo minge de el, fie direct în tribună, ceea ce ar fi fost o ușurare pentru toți.
