Primăvara a început fără tine, Mugurel Vrabete… Am rămas doar noi.
Mai triști și mai singuri, așa cum rămînem de fiecare dată cînd pleacă un om bun și valoros, pe care, fie că l-am cunoscut sau nu, l-am apreciat și l-am admirat. Și-n cazul meu, Holograf e pură nostalgie. Totuși, cel pe care mi-l alesesem ca „preferat” încă de cînd eram o puștoaică nu erau nici frontman-ul, nici chitaristul (sau chitariștii, că au trecut mai multe nume grele prin trupă) și nici toboșarul, ci basistul. Și ce basist! Iar pe vremea aceea nu știam multe despre muzică; știam doar ce-mi place și-mi „gîdilă” auzul…
Apoi, în liceu, la emisiunile lui Doru „Rocker” Ionescu, am auzit de Basorelief, un grup jazz-rock/progressive lansat spre finalul anilor ‘70, odată cu deschiderea vestitului Club al Arhitecturii (Club A), grup din care făceau parte: Iulian Vrabete – chitară bas, Relu Bițulescu – tobe, Eduard Bălașa – chitară și Cristian Ciomu – claviaturi. Chiar dacă existența trupei n-a fost una de lungă durată, s-a cîntat „intens”, iar componența a suferit modificări, la clape ajungînd mai tîrziu Erwin Surin și Dănuț Brucker, la flaut Nicolae Mantu, la trompetă Doru Căplescu, la saxofon Flavius Teodosiu și Cristian Teodorescu…
După cum spuneam, trupa n-a rezistat atunci, pentru că au intervenit studiile, însă, la mulți ani distanță, membrii s-au regăsit – ba chiar au adăugat și nume noi (de exemplu, Dan Stesco „Polymoog”), oferindu-ne două materiale de studio („Ploaie în Macondo” și „Trinity”) și mai multe concerte.
La cei 17–18 ani ai mei, ce auzisem la Basorelief era echivalentul King Crimson, iar pe alocuri aduceau cu Yes sau chiar cu Mahavishnu Orchestra. Mi-au rămas de atunci în minte și-n urechi.
Cu plecarea lui Iulian „Mugurel” Vrabete am realizat încă o dată că omul devine mai prezent (culmea!) în mintea și-n gîndurile celorlalți atunci cînd se transformă în praf de stele… De ce n-am fi vorbit mai mult despre ceea ce a făcut cînd încă era în viață? Merita, cu prisosință.
Rămîn cu regretul că n-am prins live Basorelief și, bineînțeles, că abia într-un context nefericit realizăm cît de mult a însemnat un om.
Totuși, sînt mulțumită că l-am văzut live de mai multe ori alături de Holograf, că nu prea există piese Holograf pe care să nu le știu cuvînt cu cuvînt și acord cu acord, că Iulian „Mugurel” Vrabete a fost mereu „preferatul” meu.
Muzician, compozitor, textier, producător, prezentator de emisiuni tv și radio, un om de-o eleganță cum rar mai întîlnești, Iulian Vrabete rămîne un pilon important al muzicii românești și al unei epoci în care totul se făcea cu mai multă răbdare, cu respect, cu mai mult suflet și cu o rigoare care astăzi pare aproape uitată.
Drum lin, Mugurel… Am rămas doar noi, cu nostalgia și cu recunoștința. Și, din cînd în cînd, cu volumul puțin mai tare.
Alexandra Cuza
