Cei care citiți rubrica asta, dar și mulți alții cu care în diverse ocazii am apucat să discut despre muzică, știți fără îndoială că am destule fixații și că nimic în lume nu mă poate convinge să fac vreun fel de concesii atunci cînd vine vorba de muzică adevărată, cinstită, muncită și care spune ceva. Dincolo de criteriile mele rigide, cred că am și capacitatea de a mai aprecia, cînd e cazul, și un anume produs muzical care mie nu îmi place. Faptul că îmi place sau nu e treaba mea personală, însă valoarea, dacă există, merită și trebuie apreciată. Aceasta este o discuție practic interminabilă, întrucît istoria muzicii cuprinde nenumărate nume, mai ales de grupuri, care datorită unor manageri iscusiți și/sau unor conjuncturi favorabile au ajuns celebre și au făcut averi considerabile, ba au luat și premii importante, existînd, însă, în contrabalans și destule valori formidabile care au fost subevaluate de-a lungul întregii vieți.
Astăzi, vă propun o scurtă trecere în revistă a activității unui grup numit U2, despre care dacă spuneam că nu-mi place acum 20 de ani eram considerat tîmpit. Era vremea cînd Bono și ceilalți trei erau considerați genii absolute, textele lor fiind de o adîncime de nepătruns, iar muzica de mare rafinament. Pentru mine, doar bleagă! Era vremea cînd biletele la un concert, vreo 8.000, parcă la Vancouver, s-au vîndut în… 39 de secunde! Ați mai auzit ceva de ei de vreun deceniu încoace? Nuuu? Oare de ce? Ei, atunci aflați că, dacă tot se poartă implicarea în toate alea, și U2 s-au raliat mișcărilor de protest, scoțînd săptămîna trecută, pe toate platformele de streaming, un EP cu 6 piese, intitulat ”Days of Ash”, piesele fiind despre raidurile anti-imigranți ale ICE din SUA, despre războiul din Ukraina, despre revoltele din Iran ori raidurile israeliene din Gaza. Credeați că U2 dorm adînc!? Nuuu, militează! (Foto: Wikipedia)
