La ediția trecută din Discuri de Top spuneam că luna ianuarie este luna în care ne amintim de David Bowie. Pentru noi, românii, luna ianuarie este luna în care ne amintim de Dan Andrei Aldea.
Pe 18 ianuarie s-au împlinit șase ani de cînd Dan Andrei Aldea, omul bun pe care România l-a recîștigat tîrziu, mult prea tîrziu, a decis să se mute într-o stea.
Dan Andrei Aldea a fost, înainte de toate, un spirit liber într-o epocă și într-o țară care detestau libertatea. A fost o ”rara avis” cu un rafinament rar, un artist profund și un intelectual al sunetului într-un spațiu cultural dominat de compromis. Sfinxul rockului românesc ne-a dăruit mai mult decît am meritat.
Problema nu a fost că muzica lui Dan Andrei Aldea a fost „prea greu de digerat” pentru public. Problema a fost că România nu a avut răbdarea, educația și curajul să-l urmeze pînă la capăt.
La revenirea lui în țară, în 2014, s-au bucurat cei care l-au iubit dintotdeauna. Prea puțini, însă… „Așa e viața, ne mai țin minte cîțiva oameni”, declarase atunci Dan, într-unul din puținele interviuri acordate jurnaliștilor români.
În minte și în inimă păstrez, totuși, un moment drag mie: momentul în care am luat pentru prima dată contact cu Dan Andrei Aldea. Aveam 17 ani și descoperisem un grup de pe Facebook dedicat lui. Fără să gîndesc prea mult, am intrat și eu și am început să urmăresc cu atenție tot ce se posta. La vîrsta aceea, eram ca un burete…
Despre Dan știam, ca de obicei, de la cei (mult) mai mari decît mine. Tata îmi povestise mereu despre „ce chitarist mare a avut cîndva România”, iar Doru „Rocker” Ionescu mi-l prezenta ca pe un personaj aproape mitologic. Mereu m-a intrigat povestea plecării lui. Cum a putut România să piardă un asemenea muzician?
În fine, la un moment dat, aflu că Dan Aldea chiar exista în acel grup de pe Facebook, însă sub alt nume. Foarte mare mi-a fost mirarea cînd, la una dintre postările mele, Dan a reacționat. Am schimbat timp de cîțiva ani urări, păreri și muzici – cum altfel?! Totuși, la vîrsta aceea, nu cred că realizam cu adevărat cu cine vorbesc, chiar și virtual.
În 2015 l-am văzut live, la Galați, într-un festival rock. A fost prima și, din păcate, ultima dată.
Apoi am avut ocazia să-i urez „La mulți ani” telefonic. Cu mare stîngăcie! „Sărut-mîna, Alexandra! Cum să nu te țin minte?”. Eu cred că s-a bucurat. Încă am numărul lui în agenda telefonică…
Poate că tocmai aici se ascunde o formă de dreptate cosmică: artiști ca Aldea nu aparțin nici unei țări în întregime. Ei aparțin timpului, cel care decantează valorile adevărate. Iar steaua în care s-a mutat pe 18 ianuarie 2020 nu este una îndepărtată – e aceea care luminează discret, dar constant, pentru cei care încă mai știu să asculte.
Fie-ți amintirea veșnică, Dan Andrei Aldea!
Alexandra Cuza
