A fost odată un copil curios care pica în mrejele Pink Floyd, lăsîndu-se inspirat pînă în prezent de tot ce a însemnat acest grup. Cu toții știm că istoricul trupei a fost unul colorat, precum psychedelia care i-a și propulsat în muzică. Și mai știm că acea camaraderie pe care încă o observăm între Stoneși, Townshend & Daltrey, Paul & Ringo sau Page, Plant & Jones a dispărut în Pink Floyd imediat după lansarea The Dark Side of The Moon. Nick Mason a confirmat acest lucru.
Pink Floyd a fost și rămîne un univers cu gravitație proprie. Pentru mulți dintre noi – adolescenți sensibili, curioși, singuratici sau visători – muzica acestei formații a fost mai mult decît un soundtrack: a fost un refugiu, o formă de educație, un limbaj paralel. Îmi amintesc cum la începuturi fiecare piesă mi se părea o hartă spre o lume nevăzută, iar versurile lui Roger Waters îmi păreau profetice.
Roger Waters, acest personaj enigmatic, era (și) pentru mine întruchiparea geniului torturat, a artistului care înțelege lumea mai bine decît oricine, dar el rămînea neînțeles. Vorbea despre război, despre dezumanizare, despre alienare, despre sistemul care macină umanitatea. Și eu am învățat limba engleză cu The Wall sau Animals, am învățat cîte ceva despre furie și compasiune, ironie și tandrețe. Totul, datorită muzicii lor.
Azi, nu mai privesc către Waters cu aceeași emoție caldă. Omul, cu opiniile lui tot mai deranjante și manifestările publice controversate, nu mai este figura care să inspire ca altădată. Cu toate astea, nu pot rămîne rece atunci cînd vine vorba de muzica lui.
Roger Waters aduce în această vară pe marile ecrane un film-concert spectaculos: This Is Not A Drill – Live From Prague – The Movie, care, de altfel, a fost difuzat live în mai multe cinematografe din lume la 25 mai 2023, în timpul turneului cu același nume. Filmul surprinde esența unui turneu de adio cu valențe politice, sociale și artistice, fiind filmat în 8K în timpul show-ului susținut de Waters la O2 Arena din Praga.
Regizat de Sean Evans, This Is Not a Drill e un manifest vizual și sonor împotriva distopiei corporatiste, un colaj de muzică, proiecții politice, animații și instalații multimedia. Waters ne oferă 20 de piese – din moștenirea Pink Floyd și din cariera sa solo – și o trupă închegată, cu muzicienii Jonathan Wilson, Dave Kilminster, Jon Carin, Gus Seyffert, Joey Waronker, Robert Walter, Shanay Johnson, Amanda Belair și Seamus Blake.
Distribuit la nivel mondial de Sony Music Entertainment și Trafalgar Releasing, filmul va rula în cinematografe în două date speciale – 23 și 27 iulie 2025, urmînd ca lansarea oficială pe formate home video și audio (vinyl, Blu-ray, DVD, CD și digital) să aibă loc pe 1 august.
Filmul – concert va ajunge și-n România, în orașele mari, biensur, dar și-n alte locuri surpriză, cum ar fi cinematograful din Gura Humorului (!!!) sau Cinema Unirea din Botoșani.
Cred că este vorba de un testament artistic, poate chiar un rămas-bun. Dincolo de filtrul meu afectiv, e clar că Waters rămîne un creator cu o viziune extrem de puternică. Chiar și atunci cînd nu mai sînt de acord cu el nu pot ignora forța operei sale. În plus, sînt sigură că emoțiile vor fi puternice, căci ultimul meu concert Roger Waters a fost parte din turneul This is Not a Drill… Cred că, undeva în adîncul meu, încă sper să nu fi fost chiar ultimul concert.
Într-o epocă în care muzica se consumă rapid, iar ideile se simplifică pînă la clișeu, Waters continuă să provoace. Poate nu ne mai convinge ca om, dar ne mișcă încă prin artă. Și asta e, pînă la urmă, ceea ce contează.
Alexandra Cuza
