Acest articol este scris cu două zile înaintea meciului cu Austria, unul de care ne legăm ultimele speranțe de calificare la următorul Campionat Mondial de Fotbal, după ce chiar în meciul de debut am reușit o contraperformanță, pierzînd acasă contra Bosniei, exact cum pe vremuri cînd o luam de la sora ei (mult) mai mare, Iugoslavia, în orice context și în oricare loc de pe Terra.
Cînd a venit la Națională ”Nea Mircea”, mi-am închipuit că urmează o revoluție pe care o tot așteptăm de cînd Naționala a încăput pe mîinile unor nepricopsiți, români sau nemți. Începutul de mandat chiar mi-a (și ne-a) adus speranțe, domnul Lucescu reiterînd niște principii care păreau abandonate sau măcar uitate, printre care prezența constantă în echipele de club, ca o condiție obligatorie pentru convocare și, desigur, prestații convingătoare și constante în echipele de unde provin, pe cît posibil din ligile importante ale Europei. În timp, am sesizat însă un derapaj tot mai accentuat, Lucescu convocîndu-i în acest început de campanie fie pe un Stanciu care vine dintr-un campionat mizerabil și de la o echipă aflată pe marginea retrogradării, fie pe Mihăilă, accidentat de nu se mai știe cînd, ori pe un Alibec care era cît pe ce să retrogradeze cu Farul. Nu mai vorbesc de Man, prăbușit complet, de Chiricheș, proaspăt resuscitat în pragul pensiei, ori de Moldovan de la Sassuolo, unde a eșuat după aventura de la Atletico, unde a apărat 0 (zero!) minute. Alt portar, Niță, e colegul aproape retrogradat al lui Stanciu de la nefericita Damac.
Dacă cu asemenea adunătură crede Nea Mircea că ne putem califica, dați-mi voie să mă îndoiesc. Doamne ajută să greșesc eu, iar cînd citiți acest articol noi să-i fi bătut pe austrieci, iar eu să vă par prostul lumii.
