Se întâmplă lucruri. Plăcile tectonice ale societății românești se deplasează. Mișcările subterane sunt bruște și produc cutremure. Taberele se confruntă uneori febril, alteori isteric. Sunt antantiștii – care doresc intrarea în război alături de Franța & UK. Asistăm din partea lor la campanii de presă, mitinguri organizate în mai toate orașele Vechiului Regat. În Capitală se întrunesc în săli ca Dacia, Eforie, Sotir, etc., dar și în piețe publice. Asistăm la o sarabandă de discursuri patetice, ținute de Delavrancea, Nicu Filipescu, Take Ionescu, Constantin Mille… Sunt apoi adepții neutralității – ei susțin că țara trebuie să își păstreze neutralitatea. Adesea aceasta poziție este un alibi pentru germanofili. Dacă nu ne afiliem Berlinului, măcar să rămânem neutri. Un anume Alexandru Helphand – zis Parvus, fost bolșevic, apropiat de Lenin și Troțki – se cazează în vara 1915 la Athénée Palace, pentru a se întîlni cu Racovski și a sonda terenul. Parvus este un vechi conspirator, pregătește revoluția. La București vrea să afle cât de solidă este neutralitatea acestei țări mici. E neplăcut surprins de atașamentul filo-francez al bucureștenilor. Bref, vești proaste pentru germanofili, iar Parvus este agent german. Berlinul & Viena află astfel că sunt nepopulare printre români. Ar costa bani mulți pentru a întoarce sentimentele lor în favoarea Puterilor Centrale. Ceea ce ministerul din Wilhelmstrasse si Deutsche Bank nu ezită să cheltuiască. Parvus propune Berlinului dublarea sumelor alocate propagandei Kaiserului printre gazetari și politicieni.
Viața Capitalei cu bune și cu rele în anii neutralității continuă ca și cum războiul din Europa nu ar exista. Era o stare ciudată – între atâtea masacre și nenorociri Bucureștiul rămînea o lume aparent fără griji. Afacerile – profitând de acest statut ciudat – se amplifică în folosul vizibil al burgheziei autohtone (bancheri, antreprenori, comercianți…). Sunt anii maximei înfloriri economice. Leul este puternic, biznisul e în expansiune. Se derulează cu profit maxim și fără întrerupere. Presa trata toate subiectele imaginabile, scria mai ales despre viața înaltei societăți. Așa de pildă, la l aprilie 1915 pe prima pagină – din Universul și Adevărul, principalele cotidiane – apare informația că Alexandru Davilla, ex-director al Teatrului Național, a fost victima unui atentat. Arma crimei, un cuțit de bucătărie care a pătruns în creier 6 cm după ce i-a spart cutia craniană. Miraculos, victima a supraviețuit. Poliția identifică repede făptașul, un anume Jean Dumitriu, servitor în casa lui Davilla. Locuia cu stăpînul său pe strada Zorilor, lîngă Teatrul Național. Ne dăm seama de amploarea scandalului aflînd din gazete că regele Ferdinand și regina Maria vizitează victima a doua zi. Davilla aparținea unei elite restrînse, legată de cercul Palatului Regal. Nu este singurul care vine în pelerinaj – I.I.C. Brătianu, miniștri și parlamentari sunt printre vizitatori. De asemenea vin gazetari și actori. Un detaliu care intrigă – înainte de a lucra pentru Davilla, făptașul a fost în serviciul lui Alexandru Bogdan-Pitești. El l-a recomandat lui Davilla să îl angajeze. Alt detaliu ar fi că Davilla și Bogdan Pitești erau homosexuali. Un pliu sordid din “lumea bună” ni se dezvăluie. Servitorul Jean Dumitriu fuge la Brăila de unde era. Aici este arestat. Anchetat, face mărturisiri complete. La o singură întrebare nu răspunde: De ce a încercat să-l omoare pe Davilla. Poate a răspuns, dar ziarele au refuzat să publice detaliul. Ce impresie ar fi făcut în conservatoarea și pudica noastră Capitală adevărul relațiilor intime dintre Davilla și servitorul său? Jean Dumitriu a fost judecat și condamnat. Alexandru Davilla a supraviețuit totuși. A rămas paralizat pentru tot restul vieții. S-a stins la 19 octombrie 1929, la 61 de ani. Între timp fusese uitat.
În toamna aceluiași an, 1915, face vîlvă procesul dintre Mauriciu Blank (unul dintre proprietarii Marmoroch Bank – cea mai importanta bancă privată din Vechiul Regat) și Alexandru Bogdan-Pitești. Ultimul a încercat să estorcheze mari sume de la bancher. Bogdan Pitești era partener de afaceri cu Grigore Cantacuzino, fiul Nababului, proprietar al trustului de presă Minerva. Orientarea celor doi – cu un trecut filofrancez – era acum pro Puterile Centrale. Au schimbat tabăra contra-cost, nu pe gratis, bineînțeles. Bogdan Pitești i-a vîndut în 1915 ziarul pe care îl înființase în 1910 „Seara”. Era o încercare de a scăpa de efectele campaniei dusă împotriva lui Mauriciu Blank, dar nu a reușit să evite arcanele justiției. Publicul a ocupat pînă la refuz locurile din sala tribunalului. Care sunt faptele? „Seara” a dus o campanie denigratoare împotriva bancherului Mauriciu Blank. Complicele lui Bogdan Pitești, un arhitect, Davidescu, a cerut 30.000 de lei pentru a înceta campania. Banca l-a denunțat Poliției. Poliția a montat un flagrant, marcînd bancnotele. Cei doi au fost reținuți când s-a făcut plata. Procesul a produs o mare vâlvă la București. Apărătorii angajați de Bogdan Pitești au fost Nicolae Fleva, C-tin Dissescu, I. Th. Florescu, Petrescu Comnen. Arhitectul Davidescu i-a angajat pe Toma Dragu și Titel Petrescu. Mauriciu Blank a apelat la Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Toți, nume mari ale baroului. Ei au oferit o dezbatere tensionată și spectaculoasă…Chestiunea de fond a fost dacă era vorba despre un delict de presă, un simplu un conflict de opinii sau un șantaj cu scopul de a estorca bani? Delictul de presă nu era înscris în Codul Penal, nici în Constituția din 1866. Rămânea ca un cap de acuzare, escrocheria. Iată un paragraf din pledoaria lui Delavrancea: „Escrocheria comisă cu ajutorul presei nu-și schimbă natura, rămâne un delict ordinar…Chiar dacă se publică unele articole în ziare, nu discreditul sau atingerea onoarei cuprinsă în acele articole interesează. Nu acest element dă vreun caracter delictului de șantaj, ci intenția autorului… de a atenta la averea victimei”. Iată ce spune Take Ionescu: „Am citit tot dosarul și vă asigur că mi-a trebuit multă tărie să o fac, căci rar s-a văzut strînsă la un loc atâta murdărie. După citirea acestui dosar este absolută nevoie de o baie. (…) Dacă un omor ar fi precedat de o campanie de presă, ar deveni delict de presă, nu o crimă?… Delictul de șantaj a început și s-a consumat în afara presei… Delictul pentru care sunt judecați… începe din momentul când Davidescu se prezintă la Mauriciu Blank și îl amenință cu publicarea unor scrisori compromițătoare pentru familia Blank și ia paralele (30.000 lei) pe care le ceruse în numele lui Bogdan-Pitești”. La sfârșitul pledoariei, Take Ionescu îl apostrofează pe Bogdan Pitești cu cuvintele : ”Să taci din gură, escroc nemernic! Nu stau de vorbă cu un om ca tine! De altfel nu te-am crezut atunci și am râs… de nerușinarea ta dusă la inconștiență. Nu ești de talie ca să asasinezi pe cineva, ești un escroc ordinar!”. Replica lui Bogdan Pitești: „Are talent, escrocul!”, referindu-se la Take Ionescu. În orice împrejurare rămâne un escroc și admirator al talentului, chiar îndreptat împotriva lui. Nu s-a dezbărat nici în sala tribunalui, deși tocmai se pregătea să îl condamne. Cei doi se vor mai întîlni în curând, cînd același Take Ionescu pledează împotriva lui Ștefan Luchian în procesul contrafacerilor de care pictorul a fost acuzat. Bogdan Pitești a fost condamnat în procesul cu Mauriciu Blank la un an de închisoare pentru escrocherie și șantaj. Pedeapsa a fost redusă în Apel la 9 luni. A fost încarcerat la închisoarea Văcărești. Nu a mai reușit să-și refacă reputația. A devenit dintr-un mecena generos al artelor un personaj dubios. Impresia defavorabilă asupra lui se va întări odată cu izbucnirea, un an mai târziu, a „afacerii Gunther” – care a probat că Bogdan Pitești era stipendiat de Berlin pentru a face propagandă pro-germană. Bănoasă ocupație!
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Mustățile Feldmareșalului Mackensen” (2025)
