Sunt săptămâni în care politica are un eveniment central. Un scandal, o demisie, o criză, o ședință, o bombă, un act ratat cu fanfară. Și sunt săptămâni în care nu evenimentul contează, ci mirosul comun al tuturor întâmplărilor. O umezeală morală care intră în pereți și nu mai iese nici cu var, nici cu tămâie, nici cu conferință de presă. Mirosul dominant al săptămânii care a trecut a fost unul greu, fetid și cunoscut, mirosul acela al levigatului ce se scurgea din buncărele de gunoi răspândite printre blocuri, în perioada predecembristă. Miros de ipocrizie. Și nu ipocrizia mică, domestică, aceea în care spui că ții dietă și apoi ataci frigiderul la miezul nopții, cu demnitatea unui viking. Nu. Vorbim despre ipocrizia mare, instituțională, doctrinară, televizată, ipocrizia care își pune costum, își face partid, predică valori, cere voturi și apoi trăiește exact pe dos față de ce le cere altora.
Familia tradițională cu excepții personale
În Germania, Alice Weidel conduce AfD, partid anti-imigrație, anti-corectitudine politică, anti-LGBT, anti-familie altfel decât din manualul lor cu coperți tari. Totul foarte ordonat, foarte sever, foarte german în ambalaj și foarte elastic în conținut. Numai că Alice Weidel trăiește cu o femeie născută în Sri Lanka și crește copii împreună cu ea. Adică exact lumea pe care partidul ei o consideră, în discurs, o problemă. Casa ei are libertatea pe care politica ei vrea să o interzică altora. Viața ei privată are nuanțe, iubire, migrație, familie netradițională și realitate. Politica ei publică are garduri, interdicții, suspiciune și morală cu bocanci. Asta e frumusețea extremismului modern: nu trebuie să crezi ce spui, trebuie doar să găsești destui oameni care să creadă în locul tău. Tu poți trăi în excepție, important este să predici regula. Tu poți locui în libertatea pe care o negi altora, important este să vinzi frică pe kilogram. Și oamenii cumpără. Cumpără fiindcă ura e mai simplă decât gândirea, iar ipocrizia nu deranjează când lovește în cine trebuie.
Suveraniștii care își aplaudă deportatorii
Dar să nu ne întristăm. Ipocrizia nu este doar la noi. Putem dormi liniștiți: suntem integrați european și la dublu standard. Fanii AUR salută victoria AfD din Germania ca pe o mare izbândă a suveranismului european. Suveranism european, desigur, această minunată construcție în care fiecare își iubește patria atât de tare încât ar vrea să-i trimită pe ai tăi acasă din patria lui. AfD vorbește despre remigrare, despre străini, despre presiunea pe servicii sociale, despre recuperarea țării pentru cei „de acolo”. Iar ai noștri aplaudă. Cu entuziasm. Cu inimioare. Cu steaguri. Cu „așa trebuie și la noi”. Fără să le treacă prin cap că primele priviri strâmbe nu vor fi aruncate spre neurochirurgul român cu CV occidental sau spre profesorul universitar cu granturi. Nu. Vor fi aruncate spre românul care îngrijește bătrâni, spală vase, conduce camionul, pune faianță, muncește în depozit și trimite bani acasă. Exact poporul în numele căruia AUR urlă la București. De unde nu-i, nici suveranismul nu cere. Doar aplaudă până îl trimite cineva acasă.
”Soceal” pentru noi, nu pentru ei
Mă tot întreb cum se face că unii dintre cei mai aprigi dușmani ai ucrainenilor sunt tocmai beneficiarii de „soceal” de la noi. Oameni care trăiesc dintr-o formă de solidaritate publică se sufocă de indignare când aceeași idee de solidaritate se aplică unor femei, copii și bătrâni fugiți din calea bombelor. „Le dăm lor bani”, acuză usturoiat faliții noștri, ca și cum ucraineanul le-ar fi băgat mâna în buzunar. Ca și cum sărăcia lor ar fi venit la pachet cu pașaport ucrainean. Ca și cum statul român i-ar fi ținut în lipsuri din cauza Kievului, nu din cauza aceleiași clase politice pe care o votează cu sfințenie de treizeci de ani.
Nu refugiatul ucrainean ți-a închis fabrica. Nu el ți-a furat școala. Nu el ți-a golit spitalul. Nu el ți-a trimis copilul la muncă în Germania. Nu el ți-a făcut comuna dependentă de ajutor social, promisiuni electorale și mici la hram. Dar e mai simplu să urăști omul cu accent străin decât baronul local care îți zâmbește pe scenă și îți explică, din patru în patru ani, că patriotismul înseamnă să-l votezi exact pe el. Asta este magia toxică a propagandei: ia omul sărac, îl ține sărac, apoi îi arată cu degetul un om și mai nenorocit și îi spune: uite cine ți-a luat viitorul.
Profetul refuzat de fabrică și de biserică
Călin Georgescu a fost refuzat la Vaslui de o fabrică de mobilă și, ca să fie praznicul complet, nici biserica nu l-a primit cu politica în pridvor. Omul voia și la fabrică, și la biserică. Și în secția de producție, și în altar. Și la muncitori, și la icoane. Na belea! Când nu te primește nici mobila, nici Dumnezeu fără rezervare, poate nu e conspirație. Poate e doar bun-simț local. Firește, un ales AUR a cerut imediat boicotarea fabricii. Suveranismul iubește poporul până în clipa în care poporul nu primește profetul în hală. Atunci poporul trebuie pedepsit economic. Să învețe muncitorii români cum e cu iubirea de neam. Unii au zis: mergem la IKEA. Care IKEA, măi băieți? Din social nu-ți ajunge nici de chiftele la IKEA. Cel mult faci acasă pui la congelator și duci pachet la Rahova, când vine vremea.
După Vaslui, prima mare descindere urbană anunțată este, cum altfel, la Oradea. În fieful lui Bolojan. La Piața 100, fosta Ocska Piac, că nici suveranismul nu mai găsește decor fără subtitrare austro-ungară.
Minunată alegere: să începi cucerirea orașelor tocmai acolo unde administrația funcționează și unde mitologia cu statul ținut în viață de tămâie, suspin și borcan de zacuscă intră mai greu la public.
Dar nu-i nimic. Pe 15 iar își iau țara „ânapoi”. A câta oară, nu mai știe nimeni. Probabil o iau în rate, cu dobândă suveranistă și proces-verbal pe Facebook. Sau, ca de obicei, pe caiet.
Mykonos, clasa business a nerușinării
Și, fiindcă ipocrizia are nevoie și de aripi, a apărut zborul spre Mykonos. Creier trebuie să ai să faci așa ceva, după ce cunoști foarte bine precedentul zborurilor sponsorizate de Nordis. Să urci într-un avion privat, într-o combinație de foști miniștri, fost premier, judecător CCR, oameni de afaceri și personaje cu trecut penal, într-o țară în care tot tu ceri poporului cumpătare, sacrificiu și încredere în instituții. Ce participare! Parcă nu era zbor, era fotografia de grup a sistemului înainte de desert. Unii se duc la muncă pe tabletă, alții la Mykonos cu jetul. Din cer poporul primește RO-Alert, ei primesc boarding pass pentru lux pe bani publici. Poporului i se spune că trebuie să înțeleagă vremurile grele, iar vremurile grele, se pare, au escală în Grecia și șampanie rece la bord. Nu este ilegal să mergi la Mykonos. Nu este ilegal să ai prieteni. Nu este ilegal să zbori privat. Problema este că în România lucrurile nu mai au nevoie să fie ilegale ca să miroasă urât. Uneori e suficientă fotografia. Uneori e suficientă compania. Uneori e suficient să vezi cine stă lângă cine, la ce altitudine și pe banii cui.
Ipocrizia cu pontaj
Salut, totuși, o mare victorie a civilizației: parlamentarii trebuie să vină la muncă. După ani în care alesul poporului putea vota din fotoliu, din bucătărie, din mașină sau, cu puțin noroc, prin degetul unui consilier, democrația românească se mută înapoi în scaunele din plen. Mare reformă! Revoluționară chiar. Cine s-ar fi gândit că omul plătit să stea în Parlament trebuie, din când în când, să fie găsit fizic în Parlament? Eu spun asta de trei ani, dar în România adevărurile simple trebuie să treacă mai întâi prin tunelul ridicolului ca să iasă la lumină sub formă de reformă. Până acum, puteai să stai acasă și să votezi pe tabletă. Sau, mai elegant, putea să voteze altcineva pentru tine. Consilierul, colegul, duhul sfânt al grupului parlamentar, oricine avea acces și urma indicația de pe WhatsApp. Că doar așa se face democrația modernă: poporul alege, partidul indică, tableta confirmă. Ipocrizia este că aceiași oameni care urlă despre popor, muncă, onoare și sacrificiu au descoperit abia acum că serviciul parlamentar nu e telemuncă boierească. Să vii la vot nu e eroism. E fișa postului. Nu merită statuie omul care se așază în fotoliul pentru care e plătit.
Cel mult un ecuson: „Am ajuns azi la muncă.”
Fake-news de primărie
Drona de la Suceava nu merită făcută temă. A trecut, s-a dus, au vorbit radarele, au urlat telefoanele, apoi oamenii s-au întors la gem, facturi și politica noastră de borcan. Dar și acolo tot ipocrizia și nepriceperea au scos capul din oală. Un influencer local, cu destui urmăritori, a anunțat că obiectul ar fi căzut lângă Stroiești, fără să verifice, fără confirmare, fără minima jenă că oamenii primiseră RO-Alert și se uitau speriați spre cer. Apoi și-a cerut scuze. Și, bineînțeles, omul era consilier la primărie. De la PSD, bien sûr. Asta e România locală în toată splendoarea ei: întâi dai alarma pe Facebook, apoi te scuzi că ai creat îngrijorare, iar între timp porți o funcție publică precum un copil poartă casca de pompier din plastic. Nu știi exact ce faci, dar dă bine în poză.
Obrazul gros, ultima doctrină
Asta este ipocrizia fără frontiere.
Weidel predică împotriva lumii în care trăiește. AUR aplaudă partide care i-ar trimite votanții acasă. Fanii suveraniști urăsc refugiatul ucrainean, dar nu baronul care i-a ținut captivi. PSD și AUR se înjură la televizor și votează împreună când trebuie. Georgescu se vrea și în fabrică, și în biserică, dar când nu e primit cere poporului să boicoteze poporul. Elita zboară la Mykonos cu instituțiile în buzunar. Parlamentarii descoperă că munca în Parlament presupune prezență în Parlament. Guvernul vine pe surse, pleacă pe surse și probabil va fi învestit tot pe surse, într-o zi cu soare administrativ.
Nu prostia este principala noastră problemă. Prostia măcar are uneori inocență. Ipocrizia nu. Ipocrizia știe ce face. Își pune cravată, își ia microfon, își face partid, își găsește electorat, își aduce aminte de Dumnezeu în campanie, de popor în opoziție, de reguli când sunt pentru alții și de excepții când sunt pentru ea. Ipocrizia nu are pașaport. Nu are ideologie fixă. Nu are rușine. Are doar obraz gros și talentul de a se da virtute publică atunci când, de fapt, este doar interes privat îmbrăcat de duminică.
Iar noi stăm și ne mirăm. Ba chiar uneori aplaudăm.
De unde nu-i, nici politica nu cere.
Doar ia.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
