În cadrul unei emisiuni la Radio Top, directorul Muzeului Național al Bucovinei, Emil Ursu, a fost întrebat dacă, după modelul unor țări care-și promovează puternic istoria, nu s-ar putea face filme despre Ștefan cel Mare și Dimitrie Cantemir, de exemplu. De pildă, filmul documentar despre Ilie Năstase, un fost jucător de tenis de talie mondială și un personaj foarte cunoscut în lume și în ziua de astăzi, <Nasty>, care poate fi vizionat pe Max, s-a bucurat de succes și la Cannes.
Plătești și cîștigi. Vizibilitate
Emil Ursu: ”Bineînțeles. Gîndiți-vă că familia Movilă, noi am avut doi domni Movilă în Moldova – Simion și Ieremia, o familie europeană de largă inspirație, înrudită practic cu mai toate familiile importante europene. Vorbesc de familii care au dat dinastii, familii care au domnit în diverse state din Europa și așa mai departe. Noi, din păcate, am renunțat la a mai fi prezenți în Europa. Îmi pare rău să spun asta. Sigur, vorbesc din perspectivă istorică, din perspectivă culturală. Discutam cu ocazia inaugurării muzeului de la Siret, într-una din seri, cu diverși oameni. A fost prezent și domnul Luca Niculescu, de la Ministerul de Externe (un om foarte citit și elegant), și în acest context discutam despre ce fac ICR-urile și de cît de prezentă este România în, să spunem așa, medii de informare ale cetățenilor europeni. În cea mai mare librărie din Londra, despre România nu găsești decît o broșurică mică scrisă de Hittkens – o scurtă istorie a românilor. Păi nu e în regulă chestia asta, statul român nu bagă niciun ban… statul român ar trebui să se uite la ce a făcut Carol al II-lea, rege al României, sigur, cu costurile de rigoare. A pompat foarte, foarte mulți bani în tot felul de lucruri de impact, inclusiv a plătit servicii străine, a plătit presă străină… nimeni nu scrie, dar de ce ar scrie New York Times-ul despre România?! De ce ar scrie? Ce să scrie? Ei, dar îi dai tu motive. Plătești articole și îi dai motive. (Așa fac mai multe state), fac o politică de stat.
Apropo și de institutele culturale, <Domnule, mă apuc de tradus!>. Directorul de la Peleș povestea că s-a dus la Paris și căuta cărți… era o zonă cu munții din Europa, dar despre munții Carpați nu era nimic. Și, întrebîndu-l pe librar: <Domnule, dar despre Carpați nimic? Este totuși un lanț muntos important din Europa>, i s-a răspuns <Nu ne vin cărți>. Deci oamenii ar vinde. Nu vin.
Uitatul Dimitrie Cantemir
Mai este Dimitrie Cantemir. Anul trecut a fost <Anul Dimitrie Cantemir>. Aproape nu facem nimic. Este eruditul care a scris prima istorie a Imperiului Otoman, istorie care a fost folosită 100 de ani de Europa pînă la Mommsen. Și, bun, mai are și alte contribuții importante. Fără a pune la socoteală faptul că în economia Imperiului Țarist, Cantemir a jucat un rol, iar fiul său a fost ministru al Rusiei în Franța. Ministru însemnînd ambasador. Dar pe noi nu ne mai interesează. Uitați-vă la Bucovina, noi tot vorbim de Bucovina, o tragem în sus și în jos cu Bucovina, bucovineni… dar vorbim numai de români, nu mai vorbim și ceilalți. Știți cine a fondat presa modernă în Bucovina, de exemplu? Un evreu. Dar noi nu spunem nimic, pentru că nu e nume românesc și nu dă bine. Vorbesc de istoriografie. Prima resurecție de stomac din istoria medicinei a fost făcută de un bucovinean. Nu era român, dar era bucovinean.
Traian Popovici, mai mare salvator decît Oscar Schindler
Se dorea a se face un film despre Traian Popovici, film artistic, nu documentar, cu Dustin Hoffman în rolul principal. S-a oprit proiectul în pandemie. Chiar am citit un articol în sensul ăsta, de aia știu. S-a oprit din cauza pandemiei proiectul… pandemia a durat doi ani de zile, lucrurile au evoluat diferit. Traian Popovici a fost unul dintre Drepții Între Popoare recunoscuți oficial. Traian Popovici a plantat un copac la Yad Vashem. M-am uitat la Memorialul Holocaustului din Washington, care a fost îngrijit și a lucrat activ acolo Steven Spielberg – un spectacol întreg. Am fost personal acolo. Ei bine, închipuiți-vă că Traian Popovici cred că are cea mai mare fotografie dintre Drepții Între popoare la Washington. Pentru că, în timp ce Schindler, Oscar Schindler, a salvat aproape 1.300 de evrei, Traian Popovici a salvat 22.000. E o discuție între 19.000 și 22.000. Dar, oricum, e o cifră la care ceilalți nu se pot gîndi. Cei mai mulți dintre Drepți Între Popoare au cifre mici – trei, cinci, două persoane… Noi nu facem nimic. Cîtă lume știe de Traian Popovici?
O butelie pentru un Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul
Cîtă lume știe de Simion Hîj? Simion Hîj, împreună cu soția lui, a salvat, de asemenea, o serie de evrei, totuși nu mulți, cred că șase persoane. Este Drept Între Popoare, recunoscut, cu copac, cu diplomă, cu tot ce trebuie. El a trăit pînă târziu, pînă prin `86-`87, dacă nu mă înșel. Oricum, la sfîrșitul anilor `80, a fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu si unul din foștii primari ai Rădăuțiului… Ca să spun și o glumă reală – primarul care a fost și pe timpul pe timpul lui Ceaușescu, domnul Frunză, și după aia, pînă prin 2000… Povestea despre Simion Hîj că primea telefon la primărie în anii `80: <Tovarășul primar! Știi ce înseamnă un cavaler al Ordinului Mihai Viteazu?>… primarul bîlbîia, spunea el ceva și i se răspundea: <Bine, adu-mi o butelie!>. Un personaj. A fost și avocat Simion Hîj…. Ei bine, noi din păcate nu scriem nimic, nu facem nimic…
Filme cu două camere, patru actori și doi voluntari
Nu mai avem cinematografie, pentru că, din păcate, am făcut-o praf. Se fac filme într-un apartament, cu două camere, patru actori și doi voluntari. Dar poate ar trebuit, nu știu, plătită o casă de producție internațională și măcar pe subiectele mari… Am ratat șansa cu Mihai Viteazul. Pentru filmul <Mihai Viteazul> era interes major din partea Hollywood-ului la vremea aceea. Așa a fost politica de partid și de stat, ca să nu spun mai mult. Dar poate se identifică resurse pentru filme noi. Nu exiști dacă nu ai promovare. Știți că o grămadă de filme Hollywood-ul le face în România? Și cu actori mari. Noi nu spunem mai nimic. Mai apare în România, în presa de can-can… (…) Discutam cu diverși, din zona asta de film, și îmi spuneau, apropo de actori celebri care vin, filmează în România, se mai plimbă, vizitează diverse situri istorice, etc. Da, foarte frumos. Charlie Wattley… foarte interesant, este pe Netflix…
Vasilică nu a cucerit Parisul
Apropo de Israel, de muzeul de la Siret, a venit domnul Alexandru Avram, directorul Arhivelor de la Yad Vashem, la deschiderea muzeului și am discutat. El e născut în România, are în jurul vîrstei de 60 de ani. Este omul care a primit toți președinții României la Yad Vashem, pentru ca știe limba… însă, în același timp, este omul care merge frecvent la Roma și se întîlnește cu Papa și discută, fiind directorul Arhivelor, discută digitizarea arhivelor, îi interesează partea cu evreii. Ei, îmi spunea că există filme românești care ajung în Israel. El e interesat de chestia asta, știind limba… din păcate, există foarte puțină publicitate, iar publicitatea este sufletul comerțului. Cu tot respectul, mergem la Bienala de la Veneția. România are stand acolo. Mergem cu niște ciudățenii… noi avem senzația că sîntem inteligenți, deștepți,… pentru că, din păcate, au existat niște factori de decizie la un moment dat, mai ales în anii `80, au continuat în anii `90, și noi am rămas pe același principiu din păcate comunist. <Vasilică a cucerit Parisul>, numai că nimeni nu spune că Vasilică a expus într-o garsonieră, de exemplu pictură, că am folosit noi un post de televiziune sau am folosit chiar un prieten care a înregistrat și am dat dup-aia la un post de televiziune… iar Vasilică nu a cucerit pe nimeni.
Haiducii necunoscuți la ei acasă
Nu știu dacă vă spune ceva Taraful Haiduc. Doamne, niște rromi de prin Teleorman, Craiova… domnule, ei au făcut furori în Europa. Nimeni nu a spus nimic în România. De ce? Pentru că nu îi gestionau niște băieți deștepți de la ICR-uri, de la Ministerul Culturii… Cît despre Johnny Depp, el nu-i fan muzică lăutărească românească, este fan Haiduc. A fost la noi, acolo, la băieții ăștia care au niște <împușcături> de case… Și-s oameni fără școală, dar cu ureche muzicală, talentați. Există un documentar, făcut, cred, de Muzeul Țăranului Român, despre acest taraf și de furorile pe care le-a creat în anii `90 mai ales… ei cîntă și astăzi, au cîntat în săli celebre din toată Europa, din Statele Unite, din Canada, din Marea Britanie. În România nu s-a spus nimic. De ce? Nu i-am gestionat noi. Pentru că de asta se numește turism cultural, ca să nu ne îmbătăm cu apă rece. Și atunci, noi mergem cu turism cultural și noi cu noi. Asta e realitatea”.
