Reîntîlnirea cu împiedicații neamului, care printr-un șir de minuni fără număr, fără număr, la care s-au adăugat norocul porcesc (moștenire de familie!) al selecționerului și prestațiile catastrofale ale celorlalți împiedicați în grupa de calificare s-au trezit calificați la un turneu final la care și gîndul de a-l fi visat vreodată le era complet străin, au început să se creadă în anume fel fotbaliști, în sensul că ifosele și ”talentele” (nu, nu talentul!) deja mustesc din ei, în locul transpirației care e clar că și ea le e complet străină. Ca atare, după ce au mai făcut o demonstrație de împiedicătură colectivă în meciul cu niște nefericiți de peste gîrlă, bulgari, la final lumea care venise la stadion în număr considerabil, spre a se bucura de o seară călduroasă și de un presupus spectacol agreabil, a huiduit cu mult entuziasm prestația nici măcar comică a împiedicaților, ci doar tristă, jenantă, cu o lehamite, o silă și un sictir atît de vădite, încît neisprăviții lăsau impresia că joacă sub vreo amenințare cu ceva. Dintre ei, cel mai nătîng (și pe teren, și în rest!), desigur copitanul Stanciu, în loc să ceară scuze în numele tuturor neisprăviților care fac de rîs țara, neamul și tricolorul, a sărit la beregăți! Pentru asemenea arătări, englezii au un substantiv: ”fraud”, pentru care în română nu există echivalent. Noi avem doar sinonimul pentru furt, ”fraudă”. Dar zău că Stanciu chiar asta este: o fraudă! Iar copitan e doar pe baza Legilor lui Murphy, dintre care una zice că ăi` mai proști ajung șefi.
