Săptămîna trecută a început turneul final al Campionatului European de Handbal masculin. Am mai evocat momente din istoria acestui sport, în varianta băiețească, în care am avut cîndva rezultate care azi par doar basme pentru fraierii cei mai mici cărora bunicii le-ar putea depăna, la culcare, povești cu Feții Frumoși ai naționalei României care în drumul spre titlurile supreme răpuneau zmei după zmei, fie ei cehi, nemți sau sîrbi, și care se încoronau campioni mondiali după meciuri în care au scris istorie. Te ia cu fiori cînd îți amintești șuturile care rupeau mîinile portarilor trase de Moser, Hnat, Ivănescu sau Birtalan, apoi de Gruia sau Stîngă, de driblingurile uluitoare ale unui Gațu căruia nu-i putea lua nimeni mingea, de ”efectul Maricel Voinea” (dar care a fost de fapt inventat de Claudiu Cervenka, handbalist de la Bacău, de la care l-a preluat și l-a dus pe culmi galactice Maricel), de meciul istoric cîștigat împotriva URSS chiar la Moscova, la Olimpiada din 1980, cînd de la 15 – 9 pentru rusalăi le-am tras-o cu 21 – 19… la ei acasă!, ba am cîștigat și medalia de bronz, singura din palmaresul olimpic al handbalului nostru! Am văzut Naționala în urmă cu vreo două săptămîni, în ultimele două meciuri de pregătire disputate în țară, în competiția cîndva celebră pe lume, ”Trofeul Carpați”, unde nu erau primite decît echipele ”grele”. Acum, am bătut chinuit Elveția, apoi, în finală, Georgia!!! Pe vremea cînd eram noi campioni mondiali, astea nu figurau pe harta handbalului. După ce am văzut meciurile astea două, tot atîtea gînduri mi-au încolțit. Primul e că pentru noi Europenele se termină încă din grupă. Iar al doilea e că dacă acum participăm la un turneu final după 28 de ani, pentru următorul cred că vom avea de așteptat nițel mai mult!
