În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii aveau aproximativ 1.000 de lagăre de prizonieri de război. Două lagăre celebre au intrat în conștiința publicului: Stalag Luft III, cel descris în filmul din 1963 „Marea evadare”, iar celălalt este Colditz.
Prima carte despre Colditz, „The Colditz Story”, a fost publicată în 1952 de PR Reid, un fost prizonier și evadat a cărui carte a inspirat filmul cu același nume realizat în Marea Britanie în 1955 cu John Mills și Eric Portman în rolurile principale (film în difuzare încă pe Netflix).
La scurt timp după cartea lui Reid, un alt prizonier și evadat, Airey Neave, care mai tîrziu a devenit anchetator în procesele pentru crime de război de la Nürnberg, parlamentar conservator și consilier al lui Margaret Thatcher, înainte de a fi asasinat de IRA, și-a scris povestea sub titlul „They Have Their Exits”. Au mai fost cîteva evocări pînă anul trecut cînd istoricul Ben Macintyre a readus în atenție o distribuție bogată de personaje care au încercat să fugă dintre zidurile faimoase de la Colditz. Într-un castel gotic aflat în Saxonia, la aproximativ 50 de kilometri de Leipzig, trupe diverse de ofițeri au petrecut o parte din cel de-al Doilea Război Mondial complotînd evadări îndrăznețe. Castelul Colditz nu a fost o închisoare ideală pentru germani, iar echipajul său pestriț de prizonieri includea polonezi, britanici, belgieni, olandezi, francezi, cehi, canadieni, ofițeri din Commonwealth și, mai tîrziu, cîțiva americani. Povestea interioară, uluitoare, dezvăluită de istoricul Ben Macintyre, este o poveste despre spiritul uman neînfricat, dar și una despre lupta de clasă, homosexualitate, spionaj, nebunie și farsă.
Printr-o gamă uimitoare de materiale, Macintyre dezvăluie o distribuție remarcabilă de personaje, pînă acum ascunse în istorie, developînd lupta dintre prizonieri și temniceri care trăiau într-un joc palpitant de-a șoarecele și pisica. Spre exemplu, în 1943, prizonierii de război francezi au lansat un șoarece purtînd o parașută minusculă dintr-o fereastră de la etajul al patrulea al castelului antic care se înalță deasupra rîului Mulde din Germania. Eliberarea „parașutistului” în miniatură reflecta plictiseala dar și aspirațiile bărbaților aflați în captivitate. Mulți dintre prizonierii castelului erau obsedați să își planifice propriile zboruri către libertate, complotînd și executînd tentative de evadare, unele inspirate, altele imposibile. „Numai în basme oamenii evadează din închisoare”, scria Vladimir Nabokov în romanul său „Invitație la eșafod”. Iar părți din cea mai recentă carte a lui Ben Macintyre, „Prisoners of the Castle: An Epic Story of Survival and Escape From Colditz, the Nazis’ Fortress Prison”, se citesc ca un basm.
Autorul spune povestea lagărului de prizonieri care a avut mai multe tentative de evadare decît oricare altul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El defilează cu o brigadă de ofițeri, dintre care unii au devenit vedete găsindu-și faima postbelică prin film, televiziune și cărți.
În cele din urmă, Macintyre oferă un tablou mai complet și mai complex decît cel tipic în istoriile populare din epoca nazistă. Citită în această lumină, cartea este mai puțin un basm decît o relatare sinceră a bărbaților eroici, dar failibili, aflați în captivitate, convingători tocmai prin recunoașterea defectelor și eșecurilor lor. Pe parcursul a șase ani, Colditz a funcționat ca o tabără pentru ofițerii considerați „deutsch feindlich”, sintagmă care reflectă o ostilitate profundă față de tot ce este german. În cazul prizonierilor Colditz, „deutsch feindlich” s-a referit la ofițerii care nu respectau cuceritorii și aveau tendința de a evada.
În anii în care temnicerii Wehrmacht de la Colditz mai respectau Convențiile de la Geneva, deținuții au fost în mare măsură izolați de tratamentul sălbatic administrat în altă parte de Gestapo sau SS. Dar în tot acest timp, mulți dintre ei au rămas constanți în dorința lor de a evada și de a se întoarce pe cîmpul de luptă. Aceste zeci de relatări despre evadare alcătuiesc inima poveștii lui Macintyre, la fel ca și consecințele fiecărei tentative. Prizonierii au încercat să sape peste 20 de tuneluri. La un moment dat s-a format un comitet internațional de prizonieri pentru a stabili cine, cum și cînd va avea voie să evadeze. În plus, Macintyre se oprește și asupra detaliilor vieții pentru cei care au rămas închiși între zidurile de la Colditz. Într-o cabină de sub mansardă era o cameră dotată cu birouri și un radio la care deținuții ascultau seara BBC. MI 9 britanic a reușit să furnizeze hărți, busole, bani germani și țesături pentru uniformele Wehrmacht-ului, toate introduse ilegal prin pachetele cu pături, discuri de gramofon, piese de șah sau cutii de mîncare. Paznicii erau mituiți dar nu întotdeauna cu succes.
O mare parte din cronologia lui Macintyre dezvăluie înregistrările păstrate de un ofițer german. Acest temnicer apare ca un narator de fundal, observînd deținuții, în timp ce documentează istoria tentativelor de evadare într-un muzeu fizic pe care l-a înființat în castel și care a crescut în dimensiuni după descoperirea fiecărei noi scheme inventate de prizonieri. Eșecul deliberat al unui belgian de a saluta un ofițer german s-a transformat într-o curte marțială și o condamnare la moarte care a fost comutată ulterior. Prizonierii recapturați au ajuns în izolare pentru încercările lor de evadare, iar uneori le-au distrus sănătatea mintală. Mai tîrziu, în timpul războiului, pericolele au devenit mai mari.
Pe măsură ce averile militare ale Germaniei au scăzut, alte elemente ale celui de-al Treilea Reich s-au interesat de cei mai importanți deținuți aflați la Colditz. Castelul a trecut de la a fi un club de ofițeri la a fi un grajd cu ostatici pe care cele mai rele elemente naziste îl foloseau pentru a se răzbuna pentru pierderile lor.
Macintyre și-a făcut deja un nume prin istoriile scrise despre cel de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi „Operation Mincemeat” și „Double Cross”, dar și pentru documentarele prezentate de BBC. El știe cum să stratifice detalii dramatice și nu se sfiește să împărtășească cele mai rele lucruri pe care le-au făcut protagoniștii săi întemnițați. Chiar și cei mai celebri deținuți sînt prezentați ca oameni complicați. Comandantul de aripă, Douglas Bader, considerat drept cel mai mare erou de război din Colditz, a fost întîmpinat la sosire cu saluturi oficiale de către santinelele germane. Un as al zborului, dublu amputat (avea două picioare de tablă) și cu o înclinație pentru a face viața mizerabilă atît subordonaților săi cît și a tuturor celorlalți.
Micky Burn, un alt erou de luptă cu o personalitate foarte diferită, a fost un bisexual neclintit care a trecut de la o poveste de dragoste timpurie cu nazismul la îmbrățișarea comunismului. Pregătirea sa elegantă i-a adus admiterea la Colditz`s Bullingdon Club, o organizație modelată după un club de elită de la Universitatea Oxford. Dar curînd i-a deranjat pe membrii săi cu prelegerile sale entuziaste despre marxism. Într-o scrisoare din captivitate adresată părinților săi, Burn nota: „Acum locuiesc într-un castel, așa cum fac majoritatea celor mai buni oameni în această perioadă a anului”.
Unele portrete sînt deosebit de emoționante. Îl cunoaștem pe dentistul din lagăr, un scoțian care și-a ascuns identitatea evreiască și a servit ca agent de informații, trimițînd secrete codificate din Colditz la Londra.
Desmond Llewelyn, actorul care a jucat rolul lui Q în 17 filme James Bond, era el însuși prizonier de război în Germania și, fără îndoială, cunoștea extraordinarele trucuri de evadare ale lui Hutton, bazîndu-și personajul Q pe o versiune fictivă a lui Hutton. Mai tîrziu aflăm că fiica fostului iubit olandez al deținutului excentric Mickey Burn este nimeni alta decît actrița Audrey Hepburn.
Cu zeci de personaje, „Prizonierii Castelului” riscă să devină un labirint al victimelor. Cu toate acestea, fiecare deținut este zugrăvit suficient de memorabil încît este puțin probabil ca cititorii să se rătăcească răscolind comoara de detalii aranjată în 400 de pagini. Macintyre îmbină perfect atît de multe stiluri diferite încît compilația lor creează ceva mai profund decît un simplu șirag de povești despre evadări. El scrie o biografie a închisorii în sine și a lumii deținuților construită acolo. Aprofundat cercetată și plină de culori incredibile, aceasta este cartea despre una dintre cele mai mari povești de război spuse vreodată.
George Alupoae, licențiat în arte
