Joi, 23 februarie, John Dawson Winter III ar fi împlinit 79 de ani. Cam prin 1970 îmi ieșise în cale, mai întîi pe niște benzi din cele pe care le împrumutam de la Biblioteca Americană din București, apoi și într-un interviu (din revista New Musical Express, pe care o primeam din Anglia) al cărui titlu m-a electrocutat : <Johnny Winter Says: I`m Officially Blind> (<Johnny Winter declară: Eu sînt oficial orb>). Citind, am priceput: albinismul de care sufereau din naștere atît el, cît și fratele său mai mic cu doi ani, Edgar, se manifesta printr-o depigmentare aproape totală, astfel încît ochii săi aveau irisul incolor, ducînd la o deteriorare dramatică a vederii. În plus, mai spunea Johnny în acel interviu, pielea de pe tot corpul îi era străvezie, astfel încît i se putea vedea (ceea ce părea, totuși, o glumă) sîngele curgîndu-i prin vene!
Dincolo de muzica sa (așa numitul blues-rock texan) absolut uluitoare prin forța degajată, elementele biografice m-au copleșit. L-am îndrăgit instantaneu, devenind fanul său pe viață. I-am urmărit toată existența, suferind pentru suferințele sale (a căpătat și o spondilită cumplită, care îl ținea practic imobil pe scaun în concerte, mai mișcîndu-și doar mîinile pe chitară mereu impecabil, ca în tinerețea-i sălbatică) și păstrîndu-și vocea explozivă. L-am simțit ca pe un frate mai mare, astfel încît atunci cînd am avut norocul să-l văd, în 2012, la Sighișoara, cînd a cîntat chiar de ziua lui, primind cu lacrimi în ochi, pe scenă, tortul de la Vali Răcilă, am știut mereu ce piesă urma, iar pentru bisul final am pariat că va cînta fie „Down on the Limb”, fie „Hustled Down in Texas”. M-au înjurat niște „experți” că mă dau mare, că le știu eu, șmecherul naibii, pe toate. Le-am explicat că îl simt așa cum nu-l simte nimeni. S-au uitat chiorîș, apoi… a urmat „Hustled Down in Texas”. Și au venit și scuzele ălora.
A mai trăit doar doi ani. Și a murit după un concert, în Elveția, doborît de un emfizem pulmonar, aceeași maladie care m-a făcut și pe mine să abandonez fumatul!
