Nu există domeniu de activitate umană în care să se folosească la fel de multe stereotipuri verbale ca în sport, în general, și în special în fotbal. Ca unul care și-a petrecut mai bine de un deceniu în iarbă, cu crampoane pe tălpile încălțărilor, vă pot informa, pe cei care n-ați avut de a face cu acest mediu, că există mulți, foarte mulți fotbaliști pe care dacă nu i-ai învăța cîteva formule din astea tipizate, ai crede că ai în față o gașcă de muți. Concluzia vine de la sine: „Dacă stereotipuri nu e, vorbe nu e!”. Pe mulți dintre ei, chestia chiar îi ajută, fiindcă nu e nevoie de neuroni, sinapse, chestii d-astea savante, ci doar de repetarea tembelismelor pînă la însușirea deplină. E un proces de memorare, în fond, care operează cu formulări în proză cu nimic mai complicate decît versificatele „Melc, melc, codobelc” ori „Fură rața din coteț”. Vi le reamintesc pe cele aproape filosofice, perpetuate din străvechime: „Și ei au tot două picioare, deci n-au de ce să fie mai buni ca noi” ori „Am pierdut din cauza terenului prost, fiindcă sîntem mult mai tehnici!” (logica zice că ar trebui să fie tocmai invers!). Ei, de la o vreme încoace, în loc de clasica învinovățire a terenului prost ori a arbitrului tot așa, s-a produs o reorientare și a gîndirii (cîtă e!) și a discursului prefabricat. După fiecare înfrîngere, că e cu 1-0, ori cu 7-1, tiparul pe care îl grohăie antrenorul, iar apoi îl mugește jucătorul venit la interviu sună astfel: „Rezultatul e unul mincinos, noi meritam victoria!”. Interesant e că sînt echipe care pierd meci după meci, dar care meritau victoria în absolut toate! Nu am aflat cine le blochează meritele de fiecare dată. Completarea tiparului presupune și un angajament tipizat: „La următoarea partidă, publicul va vedea adevărata față a echipei!”. Nu zice nici unul de ce niciodată nu arată echipa fața adevărată. De ce trebuie să apară cu o față falsă mereu, iar aia adevărată să fie pregătită numai pentru data viitoare…
