Odată ajuns prima dată la Paris, în primăvara 1990, aflu că sînt invitat în seara aceea la o gală de filme realizate de Paul Barbăneagră. Aici am făcut cunoștință cu multe dintre personalitățile exilului. Era de față toată lumea care conta. Personajele mi-au fost prezentate de conu Alecu care mă ghidona. După proiecție, lumea a rămas la taclale. Erau curioși să afle de la sursă ce se petrece la București. Întrebarea hamletiană era – Scăpăm sau nu de comuniști? Nu prea erau obișnuiți să asculte, ceea ce m-a scutit să vorbesc prea mult. Eram dornic să îi observ, aveam ce vedea. Emiteau păreri, făceau analize savante în care amestecau strategia globală, Yalta cu Malta, războiul rece, USA & URSS… Fiecare încerca să dovedească unui interlocutor din apropiere cît de clarvăzător este. Fenomenul care mă intriga: corul a capella din jur. Îi recunoșteam voci nu după chipuri, de la Radio Europa Liberă unde îi auzeam vorbind de 15 -20 de ani seară de seară. Asta despre istoria mare.
Despre istoria mică – atmosfera era înțesată de intrigi, resentimente și bîrfe. Eram pus la curent îndată ce făceam cunoștință cu turpitudini, denunțuri și cleveteli. Cam toți trăiau un puternic sentiment de insecuritate. Exista teama de a nu fi atacați, bătuți, răpiți, asasinați de agenții Securității. Sau șarjau? Luau poze eroice, parcă ei fuseseră în noaptea de 21/22 decembrie 89 la baricada de la Inter. Sigur, regretau că nu s-au nimerit acolo și trăiau în exilul parizian. Ceaușescu totuși fusese făcut sită la cazarma din Tîrgoviște. Epoca era alta, din fericire, dar rănile lor tot nevindecate. Teama de informatori și de securiști era încă foarte mare. Și cred că nu se vor dezbăra vreodată de ea. Nu mă îndoiam că existau agenți infiltrați printre ei. Deschiderea arhivelor a dovedit-o mai tîrziu, prin 2000, cu prisosință. Dar nu credeam că erau 5 agenți la 3 români, ci invers.
Fiecare a ținut – mulțumesc – să mă pună în gardă. Nu vorbi cu cutare! Ferește-te de X, este agent. Y e un informator periculos, plătit de ambasadă. Ai grijă cu Z, te vorbește de rău! La Paris sinceritatea costă cît nu face! Mi-a zis o doamnă mărunțică, după ce m-a luat de cot și m-a dus lîngă o fereastră ca să nu fim auziți de inoportuni și toți păreau inoportuni. Cel mai bine e să nu deschizi gura, se raportează totul. Nimeni nu avea încredere în nimeni. Mediu toxic, fără aer. Mi-am pierdut entuziasmul cu care venisem. Era același climat ca la București, dar mai apăsat. Luaseră România cu ei ca pe o desagă și o căraseră în spate pîna în Occident. Trecutul încă făcea ravagii. Erau frustrați din cauza eșecurilor, trăiau un puternic sentiment al zădărniciei și ratării. Se simțeau inutili, erau pierduți în spațiu – mai ales după revoluție, cînd situația se complicase. Zidul de la Berlin împărțise Europa în două, lucrurile erau clare. Nu se mai prezentau la fel însă și după 1989. Era altă lume. Războiul Rece kaput! Duceau cu ei nostalgia locurilor de unde au plecat – ca orice inadaptat. Fiecare avea în suflet o Românie – cea din ziua cînd au plecat la Gara de Nord cu o valijoară. N-a fost unul care să nu întrebe ”dacă este cazul să mă întorc la București? Nu pățesc ceva?” Nu-mi aduc aminte să se fi întors vreunul. Cel mult într-o scurtă vizită. Era o întrebare retorică. Cochetau cu ideea, se răsfățau. Au preferat Occidentul – și nu este de mirare. Traiul bun e trai bun, deși mulți dintre ei o duceau greu. Se vedea după hainele cam ponosite, tocite la manșete și guler. E drept purtate cu distincție. Ca o uniformă, batista albă nu lipsea din buzunarul de la piept. Doamnele erau parfumate discret.
La un moment dat un domn s-a repezit la mine și a zis: – „O să fiți uciși cu bîtele pe stradă, leșurile voastre vor fi aruncate la cîini!” – Bucureștiul este plin de ei. Hingherii nu mai prididesc să îi adune!, am zis și ca să nu tac. Mă lua la țintă pentru că atacam puterea instalată la București în editorialele din „22”. Aveau priză, se lipeau pe ziduri, în stațiile de metro etc. Pentru acest domn însemna că sînt împotriva „marii noastre revoluții!”. Rezon! Un tip lucid, mi-am spus. Fauna aceea mă inspira la zeflemele și ironii, cert. Am aflat că obișnuia să facă scandal la întrunirile românilor din Exil. Nici cu capul nu stătea strălucit. Cineva mi-a spus că în anchetă îl dăduseră cu capul de pereți nopți la rînd și se cam scrîntise. Purta un nume boieresc, familia lui dăduse cîțiva domnitori Valahiei și Moldovei. Cineva l-a scos din sală. După cîteva zile m-a sunat și m-a rugat să ne vedem, are a-mi spune ceva important. Ne-am întîlnit in Jardin de Luxembourg. Aflasem între timp că trăia singur la periferie, într-o sărăcie lucie. M-am întrebat ce îmbrăca (de căpătat, sigur), ce mînca, unde dormea… Mi-a spus că făcuse pușcărie cu conu Alecu. S-a scuzat pentru scena pe care mi-o făcuse, dar nu se poate abține. A fost extrem de amabil. L-am poftit într-un bistro din apropiere. Nu mi-a părut rău. Am rîs mai cu poftă ca niciodată. Debita niște istorii de tot hazul. Eroii istorioarelor erau cei pe care îi întîlnisem la gala de filme. Îi acoperea cu măscări. Cunoștea perfect Parisul românesc, se vedea în snoavele lui hazoase și sordide, vechi și noi. Îi demasca pe românași, cum le zicea, sagace. Nu e de mirare că nu era iubit și ajunsese un paria. Avea prostul obicei să le anuleze aerele de mari figuri ale Exilului. Mai ales să le amintească tam-nesam episoade din trecut pe care toți ar fi vrut să le uite. “Numai măști, domnul meu!”, a repetat de cîteva ori. „Să nu te iei după aparențe! Fiecare își joacă propria lui comedie! Să știi că și în treaba asta și-a băgat dracu coada!”…
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, aflat în sertar.
