Editura Unicité din Saint-Chenon (Franța) a publicat în 2021 amplul eseu ”Cioran ou la chance de l’échec/ Cioran sau norocul neîmplinirii” al universitarei ieșene Simona Modreanu (ediție bilingvă, franceză/română, în traducerea autoarei). Responsabila catedrei de limba și literatura franceză a Universității „Al. I. Cuza” din Iași a obținut titlul de doctor în Filologie la Universitatea Paris VII cu teza ”Cioran ou l’ironie comme stratégie de refus de Dieu”. Colega mea a publicat un număr semnificativ de articole, eseuri și cronici în presa literară și academică (românească sau internațională), iar volumele ei sînt referințe inconturnabile: ”Cioran sau rugăciunea interzisă” (Iași, 2002); ”Eugène Ionesco ou l ’agonie de la signifiance” (Iași, 2002); ”Le Dieu paradoxal de Cioran” (Paris, Rocher, 2003); ”Cioran” (Paris, Oxus, 2003); ”Lecturi nomade” (Iași, 2006); ”Lecturi sedentare” (Iași, 2010); ”Lecturi infidele” (Iași, 2014); ”Lecturi fluide” (Iași, 2018); ”Atomul, o poveste fără sfîrșit” (Iași, 2020). Coordonator al volumului ”Espace identi-taire dans les littératures francophones contemporaines” (Iași, 2016), fosta directoare a Institutului Cultural Român de la Paris (1999-2001) și a Editurii Junimea din Iași (2008-2014) este un excelent traducător literar, organizator și interpret de conferințe internaționale.
Structurat în două secțiuni bine articulate, volumul ”Cioran ou la chance de l’échec/ Cioran sau norocul neîmplinirii” continuă reflecția Simonei Modreanu asupra unor aspecte esențiale din gândirea cioraniană: neîmplinirea ca sursă a creației, negativismul, ironia, chestiunea suicidului, libertatea ființei umane, voluptatea pe care o dă lenevia, lectura (în cazul său, compulsivă), raportul complex și complicat cu limba și cu divinitatea. Acest „maestru al contradicției” crescut în dinamica antinomiilor este definit cum nu se poate mai bine: „Cioran trăiește și scrie <șoldiu>, sau <între>, sau, de fapt, <în ambele> deodată, dinamismul contradictoriu al pulsiunilor aparent ireconciliabile propulsându-l spre un alt nivel de realitate, unde coexistența lor este posibilă”. (p. 104)
Autorul care a dat în limba țării de adopție aforisme în siajul lui La Rochefoucauld, șlefuind franceza asemenea unui bijutier aplecat în fața unui diamant prețios (o limbă percepută de el ca o perpetuă constrângere) s-a situat în acel „<între> lingvistic și cultural”, fiind un „luntraș” cu o „gândire aflată la marginea prăpastiei, o gândire care se contemplă prăbușindu-se și care se salvează în ultima clipă într-o formulă care e mult mai mult decât un joc semantic. De altfel paradoxul nu este un <strănut al spiritului>, potrivit surprinzătoarei sale metafore? La fel ca strănutul, care nu se explică, fiind un reflex defensiv al organismului, paradoxul indică o criză a spiritului, o mișcare instinctivă a gândirii, dacă-i putem spune astfel, o scurtcircuitare a logicii curente”. (p. 106)
Maestră a definiției, universitara ieșeană conturează cu precizie portretul intelectual al autorului născut la Rășinari: „A rămas toată viața un gânditor privat, uneori poznaș, alteori odios, mereu paradoxal, incomod, liber, deși luciditatea și claritatea fluidă a spiritului său i-ar fi permis să ocupe prim-planul scenei, să devină o voce a cetății, un intelectual public”. (p. 109)
În ceea ce privește ”Caietele” cioraniene ca formă de mărturisire, eseista constată că, asemenea lui Gide, Cioran a scris „un caiet de exerciții unde aceeași formulă este uneori reluată și lucrată de trei sau patru ori înainte de a ajunge la forma percutantă pe care o regăsim în cărțile sale”. (p. 129) Cele 34 de caiete descoperite de Simone Boué – partenera de viață „mai mult decât discretă” care i-a fost alături românului exilat la Paris timp de mai bine de cinci decenii – aveau mențiunea scrisă de mîna autorului: „A se distruge”. Simona Modreanu remarcă pertinent că acesta nu e nici primul, nici ultimul paradox al lui Cioran, care în faimosul său „calendar intim” dezvăluie „un om bolnav fizic și un cititor bulimic”, ce se apleacă și asupra relației sale cu cartea („Lectura mi-a devorat gândirea”), reconfigurînd pactul cu cititorul.
Un fragment dens de la pagina 130 detectează toate semnificațiile acestei relații, lectura presupunînd o „intruziune” a celui ce citește în intimitatea autorului, o formă de voyeurism, atît cît este posibil : „Iar curiozitatea, uneori benignă, alteori ușor perversă care însuflețește cititorul se îndreaptă și spre lecturile intime ale ființei de carne, ce se disimulează în ființa de cuvinte”. (p. 131) Cioran afirma – cu o doză de autoderiziune – despre modul său de lectură: „Îmi place să citesc ca o portăreasă: să mă identific cu autorul și cu cartea. Orice altă atitudine mă face să mă gîndesc la un jupuitor de cadavre”. Personaj-far al autorului ”Caietelor”, acea ”concierge” pariziană reprezintă după cum bine spune exegeta „un soi de model al alterității triumfătoare, un fel de Big Brother familial și constrângător totodată cerber și paznic al corpului, un concentrat de empatie, supraveghere, protecție, sentiment – abuziv – de proprietate”. (p. 131)
O altă temă ce subîntinde textele cioraniene este relația complicată cu România. Simona Modreanu subliniază acea diabolizare a contextului istoric și geografic românesc, Cioran fiind obsedat de originile sale orientale, de ideea unui destin blestemat al poporului său, după cum afirma în ”Ispita de a exista”: „Paradoxul de a fi persan (român, în cazul nostru) este un chin pe care trebuie să știi să-l fructifici, un cusur de care trebuie să profiți. […] Detestându-i pe-ai mei, detestându-mi țara, cu țăranii ei atemporali, îmbătați de toropeala lor și parcă plesnind de buimăceală, roșeam pentru această ascendență, îi renegam, refulam veșnicia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate, reveria geologică”. (p. 137) Totuși, pe măsură ce îmbătrînește, genialul scriitor notează în ”Caiete” că se simte „tot mai român” și, mai ales: „Anii mă întorc la originile mele și mă reafundă în ele”.
La fel de paradoxală este raportarea lui Cioran la divinitate. Influențat și de gîndirea maeștrilor zen și de deriziunea ”koan”-ului („Ce sunet produce o singură mână care aplaudă?”), acesta are atitudini diferite de-a lungul vieții, dar „nu poate fi ateu. Nihilist adesea, deist, la rigoare, dar în cea mai mare parte a timpului, dincolo de concepte, acest mistic răsturnat concepea credința ca pe o pură vibrație interioară care ne proiectează în Dumnezeu și, uneori, chiar deasupra”. (p. 148)
Relația textului cioranian cu imaginile create de Wanda Mihuleac (care nu sînt o simplă ilustrare, ci viziuni personale, originale) apare în partea a doua a volumului, care cuprinde zece micro-eseuri ale Simonei Modreanu pe marginea unor fragmente din opera cioraniană. Interpretînd ludic termenul „commandement” (poruncă, ordin), tradus prin „dez-ordine”, autoarea definește printr-o inspirată metaforă legătura dintre cei doi români, care au în comun felul lor propriu de a se simți-în-lume: „Această întâlnire la nivel înalt între două personalități extraordinare precum Cioran și Wanda Mihuleac îmi trezește amintirea vulcanilor din Islanda. Tumultul clocotitor al magmei românești explodează în conul înghețat, imperial și imperativ, la fel ca îndemnul la perfecțiune în expresia franceză”. (p. 159)
Artist plastic exilat la Paris în ultimul an al dictaturii, Wanda Mihuleac a fost recompensată pentru opera ei cu numeroase premii internaționale, expunînd lucrări și instalații dintre care multe sînt rodul colaborării faste cu muzica și literatura. Într-adevăr, așa cum observă universitara ieșeană, opera artistei „subminează ambițiile hermeneutice exhaustive, îndepărtându-se de mimetism spre o abstracție grăitoare și multiplicând la nesfârșit suportul fizic al imaginarului ei”. (p. 160)
Selectînd o serie de aforisme care au făcut celebritatea scriiturii cioraniene, Simona Modreanu alcătuiește un decalog al paradoxurilor, un mozaic strălucitor, potențat de imaginile inserate de editorul francez (preluate dintr-un ”livre d’artiste” realizat de Wanda Mihuleac la București, în 1988). „Viața, pompierism al materiei”, „Evenimentele – tumori ale timpului”, „A fi sau a nu fi – nici una, nici cealaltă”, „A fi modern înseamnă a migăli în incurabil”, „Nu există piedică mai mare în calea mântuirii decât nevoia de eșec”, „Când ai atins toate formele decăderii, inclusiv reușita” – iată doar cîteva din titlurile acestor reflecții făcute în peniță fină. Nu pot să nu citez modul în care Simona Modreanu îl vede pe Cioran – cel ”jupuit de viu” – pe care nu l-a întîlnit niciodată, selectînd și enumerînd trăsăturile fizice și psihice esențiale: „Cu fruntea cutată, în spatele căreia ghicim chinuri fără liman, cu obrajii scobiți și ochii înfundați în orbite, fără contur, fără expresie, ca și cum privirea ar fi fugit, deși prezentă, fulger negru, năuc, orb și orbitor, melancolic și disperat, după ce a trecut prin toate întrebările insolubile”. (p. 171)
Unul dintre cei mai fini exegeți cioranieni europeni, Simona Modreanu a reușit prin noua sa carte performanța de a egala subtilitatea scriiturii maestrului, revenind – ”vingt ans après” – la autorul care i-a impregnat spirtul, care i-a determinat traiectoria intelectuală. Cititorii francofoni sau români vor găsi în ”Cioran ou la chance de l’échec/ Cioran sau norocul neîmplinirii” un original îndreptar de lectură, o imagine aproape holistică a autorului ”Caietelor”.
Elena Brândușa-Steiciuc
