Este cunoscută preocuparea lui Andrei Oișteanu pentru istoria comunităților evreiești din România și din spațiul Europei centrale și răsăritene. Pornind de la textul unei conferințe din 2013, amplul capitol 13 – intitulat „Evreii din România în context european. Asemănări și deosebiri”- se ocupă de comunitatea evreiască din țara noastră care „are un specific aparte și datorită coabitării dintre evreii sefarzi (de limbă <ladino>) și cei așkenazi (de limbă <idiș>), care au avut ritualuri de cult parțial diferite și sinagogi, băi rituale și cimitire separate. De regulă, la sud de România au predominat comunitățile de evrei sefarzi, iar la nord cele de evrei așkenazi. Spațiul românesc a beneficiat de ambele comunități. Coabitare care le-a îmbogățit viața culturală și cultuală”. (p. 228) Punîndu-și, asemenea lui Lucian Boia, întrebarea „De ce sînt evreii din România altfel?”, Oișteanu punctează pe parcursul eseului specificitatea acestora într-o țară aflată – după cum se știe – „la marginea și la intersecția marilor imperii și civilizații”, „la granița dintre spațiul catolic, ortodox și islamic, la intersecția dintre imperiile habsburgic, țarist și otoman, sub influența celor mari trei poli culturali: Viena, Sankt-Petersburg și Istanbul. Undeva între centrul, estul și sud-estul Europei”. (p. 227). Antisemitismul prezent în toată această zonă, accentuarea lui, reacția sionistă (Theodor Hertzl) sînt analizate cu minuțiozitatea istoricului și a antropologului cultural, avînd ca principală perspectivă emanciparea socială și culturală a evreilor.
Capitolele 14 și 15 constituie un studiu pasionat și pasionant al unui ritual viril: „Duelul și onoarea masculină la români”. Cele două părți se articulează într-un tot unitar care trece în revistă o practică interesantă, declanșată de gelozii, orgolii masculine, revoltă împotriva unui sistem social învechit: „…duelul pătrunde mai pregnant în spațiul cultural românesc pe la începutul secolului al XIX-lea, cînd apar unele fisuri în stilul de viață fanariot. Duelul vine pe valul Revoluției franceze, adus de cei refugiați în Țările Române, de ofițeri din armata țaristă, de tineri români cu studii la Paris, Viena sau Berlin”. (p. 261) În prima parte a secolului al XIX-lea, tinerii români crescuți de mici în străinătate și reveniți în țară primesc următoarele porecle depreciative: „bonjuriști, duelgii, pantalonari”. Termenul „duelgiu”, spune Oișteanu, „s-a născut printr-un mariaj ciudat, dar simptomatic, între un franțuzism (duel) și un sufix turcesc (giu)”. „Tinerii cuconași”, dar și marii scriitori ai secolelor XIX și XX au practicat / susținut / simulat / ilustrat duelul (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, B. P. Hasdeu, Caragiale tatăl și fiul, Camil Petrescu, Tristan Tzara). Nu sînt uitate duelurile literare, cum au fost cele dintre Ion I. Cantacuzino vs. Ion Barbu (1932), Dan Botta vs. Lucian Blaga (1941, o lungă polemică în presă, un „schimb insultător de replici”). O secvență memorabilă îl evocă pe „prințul duelist George Bibescu” (1833-1902), un excelent spadasin, care a avut o viață plină de aventuri erotice, multe dueluri cu pistolul sau cu spada, pe care le provoca uneori în apărarea românilor, diabolizați de unii francezi. În acest sens, Andrei Oișteanu citează acea dispută a prințului cu președintele Asociației Jurnaliștilor Francezi, Paul Granier de Cassagnac, care a avut o replică nefericită: „Grattez le Roumain, vous trouverez le barbare!” („Răzuiți-l pe român, veți găsi barbarul!”), parafrazând un aforism al lui Napoleon despre ruși și identitatea lor mixată cu cea tătară. Iată urmarea: „Rănit în orgoliul său naționalist, Bibescu l-a provocat pe publicistul francez la duel, dar acesta a părăsit în grabă Parisul. Lașitatea lui l-a discreditat, dar el fugise de frica morții. În primul rînd pentru că știa că Bibescu este un spadasin redutabil, iar în al doilea rînd pentru că și-a dat seama că prințul român dorește să facă din acest duel un act exemplar de reprimare”. (p. 334).
Pour la bonne bouche, ultimul studiu propune un scurt istoric al „delictului de bibliocid”. Pornind de la utopia coșmarescă a lui Ray Bradburry „451 0 Fahrenheit”, Andrei Oișteanu evocă o practică specifică oricărui regim totalitar din istoria umanității: distrugerea gîndirii și a tot ce a fost consemnat anterior, așa cum a făcut bunăoară împăratul chinez Ying Zheng (246-210 î. e. n.), un megaloman paranoic – cu nimic deosebit de cei europeni din secolul XX – care a ordonat distrugerea tuturor cărților în afara celor de divinație, arderea lor în public, „pentru ca istoria să înceapă cu el”. Concluzia lui Borges este citată : „A arde cărți și a ridica fortificații sînt întreprinderi obișnuite pentru principi”. (p. 346) „Arderea în public a cărților evreiești” a fost practicată în Occident începînd cu secolul XIX, era o epocă în care „cartea și carnea erau supuse acelorași suplicii”. (p. 353) Sînt consemnate „pogromurile de cărți” din spațiul românesc, așa cum s-a întîmplat în timpul sărbătorilor de Paști 1859 la Galați, cînd mulțimea a năvălit în cartierul evreiesc, omorînd mulți „jidani”, jefuind, profanînd. La fel s-a întîmplat la Chișinău în 1903, cînd, după un alt pogrom, evreii și-au înmormântat cărțile sfinte în cimitir, cu respectarea întregului ritual funerar, considerînd conform tradiției că „fiind atinse de foc sau intrînd în contact cu obiecte sau persoane impure, cărțile sfinte erau iremediabil profanate (ebr. Hilal)”. (p. 354) Cercetătorul nu uită o zicere premonitorie a poetului iudeo-german Heinrich Heine, care la 23 de ani nota: „Cînd sunt arse cărți, le urmează oameni”. Într-adevăr, „arderea efigiei este un act magic, care provoacă eliminarea simbolică a adversarului” (p. 357), iar evenimentele din decembrie 1989 o dovedesc dn plin: populația răzvrătită a Bucureștilor a spart geamurile librăriilor, aruncînd în foc, în piețele publice, „operili” dictatorului Ceaușescu. Sau, un foc premonitor al mistuirii finale a lui Mircea Eliade: misteriosul incendiu declanșat din senin în biblioteca savantului de la Universitatea din Chicago, în 18 decembrie 1985, căruia proprietarul nu-i va supraviețui decît puțin timp. Incinerarea propriilor manuscrise ca formă de autoflagelare sau de sacrificiu este analizată la paginile 368-375 (Eugenio d’Ors, Ernst Jünger, Martin Heidegger). Un mot-valise bine gîndit definește în final tragedia cărților de la sfîrșitul dictaturii ceaușiste: reducerea drastică a tirajelor după 1980, înlăturarea operelor autorilor transfugi, puse într-un „fișier deosebit”. Este cutremurătoare mărturisirea lui Andrei Oișteanu despre reacția lui din decembrie ’89, la intrarea în Biblioteca Centrală Universitară arsă de „băieții” lui Ceaușescu: „Cînd, la cîteva ore după „arderea-de-tot” (= holo-caust) am reușit să intru în ceea ce a rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot cîteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformîndu-se în praf fin de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților…”. (p. 379)
Dedicat fiicei sale, Amana, volumul recent apărut al lui Andrei Oișteanu este o chintesență a cercetării sale din ultimii ani. O mixare a unor studii de o profunzime excepțională, realizate pe parcursul a două decenii, în urma unei documentări minuțioase în literatura de specialitate și în cea ficțională. Distins cu Ordine della Stella della Solidarietà Italiana de către Președintele Italiei în 2005 și cu Ordinul Național Steaua României de Președinția Română în 2006, antropologul cultural are o contribuție remarcabilă și la volume colective, în țară și străinătate. Eseurile lui de istorie a mentalităților trec în revistă „moravuri și năravuri” care ne definesc identitatea, în cronologie și în diacronie. Încheind lectura, voi pune această carte pe un raft de cinste al bibliotecii mele, admirînd în continuare o figură de marcă a intelighenției noastre.
Elena-Brândușa Steiciuc
