„Lucian Blaga dormea foarte mult. El dormea cam 10 ore pe noapte în medie. Și spunea că ține să doarmă pentru că în timpul somnului, atunci i se sedimentează gîndurile. Subconștientul, mărturisea el, lucrează. Și cu cît dormea mai mult, cu atît lucra mai cu spor”. În prefața ediției bilingve româno-franceze co-editată de Jacques André Editeur și Editura Școala Ardeleană, 2019, traducătorul Jean Poncet face această afirmație în cuvîntul introductiv, intitulat „Survivre à la vie/ Să-i supraviețuiești vieții”. Într-adevăr, somnul nu a fost pentru Blaga o „simplă chestiune de repaos”, ci un creuzet al creației diurne, „mijlocul de accedere în lumea magică, atemporală”. (p. 18)
După cum arăta Horia Bădescu (coordonator al proiectului „Integrala operei poetice a lui Lucian Blaga în limba franceză”) în excelenta lui postfață – „Uitarea fără uitare/ L’oubli sans oubli” – „Laudă somnului/ Eloge du sommeil” nu mai are entuziasmul primelor cărți, pentru că aici „pînă și corola de minuni a lumii a pălit, iar refugiul satului tradițional pare a nu mai fi de ajuns”. (p. 84) Evident, Blaga este deja un bărbat matur, iar în 1929, cînd apare volumul „Lauda somnului” depresia este prezentă. Cariera diplomatică este deja începută (Varșovia, Praga – oraș care-l fascinează și unde i se naște fiica, Ana Dorica – poreclită Dorli -, Berna), iar creația lui ca scriitor și filosof nu contenește, munca e pasionantă, dar și extenuantă.
De aici apare nevoia somnului, filonul tematic al acestui volum pe care traducătorul francez Jean Poncet l-a redat în limba română cu aceeași fidelitate și finețe lingvistică pe care am constatat-o în tălmăcirile anterioare. Somnul este „o stare-loc, deopotrivă existențială și ontologică, un vis cu ochii deschiși, uitarea e fără uitare și căutarea drumului, pierdut în aparență, are loc în cercul aceleiași vetre unde se face schimb de taine cu strămoșii.”, așa cum observa foarte pertinent Horia Bădescu. (p. 86)
Poemele lui Blaga în cele două limbi curg armonios, fratern, ca apele a două rîuri paralele, care se oglindesc una în alta. Echivalențele stilistice, tonalitatea, ritmul și uneori rima sînt păstrate de traducător – un foarte bun cunoscător al limbii și culturii române, un important promotor al României în Franța – în tot volumul.
În „Biografie”, textul liminar, aflat sub semnul lui Thanatos, al „marii treceri”, poetul se întoarce spre trecut, spre strămoși, deși ziua trăiește „împrăștiat cu furtuna/balloté par la tempête”. Ultima strofă introduce acest laitmotiv al somnului: „Cu cuvinte stinse în gură/ am cîntat și mai cînt marea trecere/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcînd îmi trec steaua ca o povară”. Iată cum sună varianta franceză, în care traducătorul a operat doar o mică modificare, pentru a obține o cadență perfectă în limba-țintă: „La bouche emplie de mots éteints/ j’ai chanté et je chante encore le grand passage/ le sommeil du monde, les anges de cire./ Sans rien dire je fais passer d’une épaule sur l’autre/ mon étoile comme un fardeau.” (pp. 24-25) Aceeași obsesie a figurilor tutelare ale biografiei – părinții – apare în „Somn”, care se încheie cu un terțet limpede: „În somn sîngele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinți”. În limba lui Voltaire, acesta este transpus aproape identic: „Dans mon sommeil mon sang comme une vague/ se retire de moi/ et s’en retourne vers mes parents”. (pp. 26-27).
Poetul nu e scutit de obsesia disoluției materiei, așa cum se poate vedea în „Paradis în destrămare”. O atmosferă greoaie, apăsătoare, de o tristețe fără margini, o vacuitate pe care traducerea franceză o redă fidel: „La nuit les anges/ grelottent couchés dans le foin:/ malheur à moi, malheur à toi/ des armées d’araignées ont souillé l’eau de la vie,/ un jour les anges même pourriront sous la terre/ et dans le corps triste/la poussière assèchera les contes”. (p. 31) Un puternic onirism impregnează tot acest volum, et pour cause. „În munți” conține imagini-simbol puternice, o atmosferă din subconștient, pe care Blaga o redă astfel: „În sîngele oilor/ noaptea pădurii e un vis lung și greu.// Pe patru vînturi adînci/ pătrunde somnul în fagi bătrîni./ Sub scut de stînci, undeva/ un bălaur cu ochii întorși spre steaua polară/ visează lapte albastru furat din stîni”. Jean Poncet tălmăcește cu măiestrie: „Dans le sang des moutons la forêt nocturne est songe long et lourd.// Aux quatre vents profonds/ le sommeil s’empare des vieux hêtres./ Sous le bouclier des roches, quelque part/ un dragon tend son regard vers l’étoile polaire/ et rêve du lait bleu volé aux bergeries”. (pp. 38-39) Sau, în „Oraș vechi”, în care Jean Poncet, el însuși poet, redă nuanțat atmosfera onirică, cu mici modulații cerute de structurile limbii sale materne: „Les portes s’ouvrent aux créatures/ du sommeil – chiens fauves et mauvais sang./ Dans les rues – svelte et haute/ la pluie s’avance sur des échasses” pentru „Subt porți ființele somnului/ intră – cîini roșii și griji./ Pe uliți – subțire și-naltă/ ploaia umblă pe cataligi”. (pp. 40-41)
Nici din „Peisaj transcendent” nu lipsește obscuritatea onirică, motivul visului, care impregnează universul întreg, ființele și chiar mineralele: „Din păduri de somn/ și alte negre locuri/ dobitoace crescute-n furtuni/ ies furișate să bea/ apă moartă din scocuri/. Arde cu păreri de valuri/ pămîntul îmbrăcat în grîu./ Aripi cu sunet de legendă/ s-abat înspăimîntate peste râu”. Jean Poncet știe să găsească tonalitatea adecvată, după cum se poate vedea din citatul următor: „Des forêts du sommeil/ et autres lieux obscurs/ des bêtes grandies sous les orages/ sortent furtivement pour s’abreuver/ à l’eau morte des canaux./ Sous son manteau de blé la terre/ rêve de vagues ardentes./ Des ailes au bruissement de légende/ s’envolent effrayées par-dessus la rivière”. (pp. 44-45)
Nu pot să nu redau in extenso traducerea poemului final, o chintesență a concepției lui Blaga despre creație – în special cea literară – despre sacrificiul celui care scrie, despre relația dintre autor și cititor, care sfidează barierele timpului și ale spațiului. Jean Poncet, foarte atent la nuanțe, la sonorități, traduce magistral: „Frère, tout livre te semble une maladie vaincue./ Mais celui qui t’a parlé est dans la terre./ Il est dans l’eau. Il est dans le vent./ ou plus loin encore.// Avec cette page je ferme la porte et jette la clef./ Je suis quelque part en bas ou bien en haut./ Toi, éteins la chandelle et interroge-toi:/ le mystère vécu, où s’en est-il allé?”. Muzicalitatea ultimei strofe a acestui binecunoscut poem – „Încheiere” – este desăvîrșită, ritmul și rima traducerii corespunde perfect celui din română: „Tes oreilles ont-elles retenu quelque mot? Délaisse le dit du sang/ tourne ton âme vers le mur/ et tes larmes vers le couchant” („Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?/ De la basmul sîngelui spus / întoarce-ți sufletul către perete/ și lacrima către apus”. (pp. 80-81)
Jean Poncet a dedicat o mare parte din energia lui creatoare transpunerii lui Blaga (în special) și a unor poeți români din perioada contemporană. Această mare generozitate intelectuală, dublată de o documentare atentă (detalii critice/istorice/lingvistice), de șlefuirea meticuloasă a fiecărui vers din traducere mă duc cu gîndul la acei bijutieri care stau aplecați ceasuri întregi asupra unei pietre brute, proaspăt aduse din mină, pentru a obține diamantul strălucitor. Ca să traduci poezie trebuie să fii și poet, iar Jean Poncet (care a mărturisit de multe ori cît de mult l-a influențat poezia lui Blaga), cu acest atù în mânecă, reușește o performanță greu de egalat, pentru care merită toată gratitudinea noastră.
Elena-Brândușa Steiciuc
