Algerianul Boualem Sansal este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori francofoni, căruia Franța i-a acordat de-a lungul timpului numeroase premii pentru romanele sale incisive, pline de ironie, care denunță atît situația politică și socială din țara lui de origine, cît și fenomenul fanatismului religios, al intoleranței ce se manifestă la nivel planetar. Doctor în economie, autorul a debutat în 1999 cu „Le Serment des barbares/ Jurămîntul barbarilor”; au urmat ”L’Enfant fou de l’arbre creux/ Copilul nebun din copacul scorburos” (2000); „Dis-moi le paradis/ Povestește-mi despre rai” (2003); „Harraga” (2005, titlul în arabă trimite la acei tineri africani care își ard documentele și trec clandestin Mediterana în Europa); „Le Village de l’Allemand ou Le journal des Frères Schiller/ Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller” (tradus la Humanitas Fiction în 2018); „Rue Darwin” (2011); „2084. La Fin du monde/ 2084. Sfîrșitul lumii” (tradus la Humanitas Fiction în 2016).
Roman de tip epistolar, alcătuit ca un puzzle, folosind ca mecanism narativ ficțiunea autenticului, „Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu” (2018, apărut la Humanitas Fiction în excepționala traducere a Mădălinei Ghiu) mi-a atras atenția nu numai pentru că a avut cronici extrem de pozitive în Franța, ci și pentru că aduce în discuție o temă îngrijorătoare a ultimilor ani: proliferarea extremismului religios, în special în Occident (cu referire la Hexagon, minat de radicalizarea populației de origine arabă și de un islamism greu de stăvilit). Ne amintim cu toții de tragedia de la Bataclan, sala de spectacole pariziană unde, în noaptea de 13/14 noiembrie 2015, a avut loc masacrul sîngeros a peste o sută de spectatori de către un grup de islamiști îndoctrinați și transformați în criminali.
Tot o victimă a unor tineri francezi de origine arabă, puternic radicalizați, este și personajul central al romanului, profesoara pensionară de istorie Elisabeth Potier. Întorcîndu-se de la o manifestație de protest contra violențelor de la Bataclan, aceasta se află în metroul parizian pe linia 5, în direcția Gare du Nord, cînd este agresată (împreună cu persoanele care o însoțesc) de patru derbedei arabi care „s-au dezlănțuit asupra lor, fără să uite de bietul Beppe, l-au luat la palme, au dat cu el de pereți, de parcă erau în transă, porniți să ucidă”. (p. 184) Într-un efort disperat pentru a se elibera din strînsoarea agresorului, Elisabeth își pierde echilibrul și cade pe calea ferată. „Capul i s-a izbit violent de șine, cu un zgomot de nucă zdrobită. Nu mai mișca, sîngele țîșnea în șuvoi, iar piciorul drept îi era caraghios răsucit din șold. Cu un ultim scuipat, criminalii s-au îndepărtat ca niște prădători sătui”. (p. 184) După o comă profundă, personajul central – istoric germanist și germanofon, spirit integru, luptătoare neobosită pentru dreptate – își revine, dar are loc o sciziune în psihicul ei. Această metamorfoză este un caz extrem de interesant pentru psihiatri: franțuzoaica se crede în anumite momente Ute von Ebert, descendenta unei familii din înalta burghezie germană, trăiește un delir în care se închipuie locuind în inexistentul oraș Erlingen, asediat de un dușman nevăzut, care nu vrea altceva decît să-i transforme pe locuitori în sclavi. În momentele în care femeia este Ute, ea vorbește în limba germană, redactează o serie de scrisori către o fiică imaginară (Hannah), relatînd despre starea de asediu a micului oraș, ai cărui locuitori nu pot fi salvați decît de un tren fantomă așteptat de toată populația. Ute/Elisabeth vizualizează acest tren fantomatic în vis/halucinații: „…am văzut un tren…un zgomot asurzitor într-un tunel…apoi lumini puternice, intermitente…imagini explodînd, prinse într-un imens vîrtej scânteietor…un caleidoscop…aud o sirenă care îmi sparge timpanele…”. (p. 118)
Toate aceste detalii le aflăm prin vocea narativă principală din partea a doua a romanului, Léa, fiica lui Elisabeth. Revenită de la Londra în Franța, tînăra de 27 de ani, absolventă de Litere, descoperă scrierile mamei și simte datoria imperioasă de a transmite posterității misterele pe care aceasta i le-a lăsat moștenire. Léa este conștientă de dificultățile pe care le va întîmpina : „…scrierea romanului nostru nu va fi deloc ușoară. Va fi necesar să ne asigurăm în mod constant că nu spunem opusul a ceea ce credem că gîndim”. Recitind corespondența și scrierile mamei – care în Germania fusese angajată de o familie din înalta burghezie pentru lecții de franceză cu fetița Cornelia – aceasta nu se poate împiedica să reflecteze asupra condiției din țara lor, Franța, în perioada post-Bataclan: „Ce durere și umilință să îți vezi țara îngenuncheată, tremurînd de frică, implorînd sprijin și îndurare, și ce rușine insuportabilă să ai niște conducători atît de nevrednici”. (p. 180) Cartierul exterior al Parisului în care se află apartamentul familial este unul defavorizat, iar Boualem Sansal face o descriere rece, lucidă, ironică a situației din „Zona celor patru mii de locuințe”: „Aici conturile erau reglate de bande, ca odinioară, cu bazooka, cu maceta, cu katana, cu bîta. Se adunau într-o măcelărie clandestină angro. Sosirea miraculoasă a Slujitorilor a rezolvat totul, prin decret divin au naționalizat întregul cartier, dintr-o parte în alta, 12.000 de locuitori, ca în Erlingen, și numaidecît au lansat un puternic program de aservire a populației. Șefii bandelor au fost anihilați și lichidați, iar oamenii lor, potoliți cu bîta și integrați în trupele slujitorilor, la munca de jos, puși să culeagă cartușele goale, să care covorașele de rugăciune, să colecteze bani. Polițiștii cărora le scoseseră fire albe și care se îmbolnăviseră de ulcer au fost convocați și îndemnați să profite de dreptul la pensionare, așa că au șters-o în grabă, fără nici o petrecere de adio. Sediul poliției a fost transformat în centru de tortură”. (p. 182)
Interesat de toate religiile lumii – în special de cele trei mari religii revelate, iudaismul, creștinismul, islamul – Boualem Sansal (autor pe care am avut prilejul să-l întîlnesc în 2004 la Universitatea de Vest din Timișoara) meditează în acest roman asupra pervertirii credinței, a folosirii religiei în scopul manipulării ființei umane de-a lungul timpurilor. Detestînd barbaria, încercînd să disece problema răului, el trage următoarea concluzie prin vocea tinerei Léa: „Oamenilor nu le-au lipsit niciodată motivele de a ucide, le-au găsit foarte ușor peste tot unde au avut chef să le caute. …Răul va veni cu atît mai repede cu cît societatea numără mai mulți apostoli ai păcii și secte pacifiste. Prima crimă nu așteaptă niciodată ziua de mâine”. (p. 174)
Metamorfoza omului, transformarea lui din ființă pașnică în una violentă sau în cu totul altceva decît a fost (așa cum se întîmplă în Kafka, autor tutelar al lui Sansal, intens evocat în roman) este unul din principalele filoane tematice ale romanului „Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu”. Alt autor evocat aici, într-un subtil joc intertextual, este românul Constantin Virgil Gheorghiu (de altfel, în unele romane de după vizita în România, Boualem Sansal plasează mici aluzii culturale la țara noastră, se pare că a îndrăgit-o…), al cărui roman „Nemuritorii de la Agapia” reflectă frămîntările fostului preot și diplomat, exilat în Franța, în ceea ce privește problema răului, a uciderii cu sau fără scop : „Gheorghiu nu face compromisuri, nu cruță nimic. Ne descrie atît de frumos Agapia, că poți crede că se află în grădina raiului, dar nu, din contră, el ne spune că se găsește în România, într-o regiune a Carpaților Orientali… Erlingen era Agapia, o minunată geamănă, germanică în plus…”. (p. 124-126)
O preocupare specifică fiecărui romancier este reflecția asupra activității scripturale, a producerii textului, iar Boualem Sansal este și el interesat de chestiunea genezei. Prin vocea tinerei Léa – care încearcă să pună ordine în manuscrisele mamei și apoi să le publice – aflăm, așadar, opinia lui despre arta pe care o practică: „…pentru a scrie un roman trebuie, mai întîi de toate, să aduni documentele, să-ți închegi ideile, să compui note de lectură, să le combini pe toate, să adaugi un pic de ici, un pic de acolo, și să aștepți să se coaguleze, ceva sigur va apărea. I se va spune roman, dacă se citește și dacă pune pe gînduri”. (p. 83) Se poate verifica, toate romanele lui Sansal au dat de gîndit în Franța și în Europa, unde fenomenul migrației haotice dinspre Africa sau Orient spre Europa, al violenței, al fanatismului au ajuns la cote maxime. Iar scrisul lui, tot mai fin, tot mai nuanțat, impregnat de lecturi din Biblie, Coran, Thoreau, Kafka, Gheorghiu, aduce întotdeauna un punct de vedere lucid asupra zbuciumatei perioade contemporane.
Povestea/viața lui Elisabeth se sfîrșește printr-un atac de cord, survenit la o lună după accidentul provocat de tinerii agresori. Din manuscrise, fiica află că mama și-a amintit cine era unul dintre aceștia, recunoscînd sub cagulă pe un fost elev problemă, Laziz Boufliki, violent cu propria familie, gata oricînd să se înroleze în gruparea teroristă DAESH. Moștenind spiritul justițiar al mamei, Léa va face dreptate, hotărîndu-se să transmită informația la poliție, pentru un proces de deradicalizare.
„Ia un binoclu și privește în jurul tău pînă vezi zidul cetății, apoi întreabă-te: sînt liber ? Și acționează în consecință” este motto-ul romanului „Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu”, o lectură captivantă, o scriere distopică în care putem ușor recunoaște lumea de azi. Această alegorie merită să fie citită cu creionul în mînă și cu speranța că răul, de oricare fel ar fi el, va putea fi eradicat.
Elena-Brândușa Steiciuc
