Doamne, în ce hal am ajuns!

Am început să urmăresc cu oarecare interes și campionatul românesc, din motive care pînă și mie îmi scapă! Ar putea fi plauzibilă explicația că dacă tot trăiesc aici și dacă pretind că îmi place fotbalul, atunci se cuvine să știu ce se întîmplă în jurul meu. Ei, da, așa ar fi cumva fair. Numai că după ce am practicat fotbalul adevărat cam un deceniu, acum vreo 50 de ani, iar în iarbă am trăit unele din cele mai fericite momente ale vieții mele, nu pot să nu mă sperii de ce văd că se petrece pe gazon în ziua de azi și cum sînt omologați ca fotbaliști niște împiedicați pe care, vă jur, antrenorii mei din anii `60 și `70 nu i-ar fi primit nici să spele pe jos în vestiar.

Felul de interes cu care am început să mă uit la fotbalul românesc din România este unul straniu: îi privesc pe băietanii din iarbă ca pe gîngăniile din insectar, încercînd să aflu cărei specii aparțin. Speciei „jucător de fotbal” nu, categoric nu, nici măcar 10% din neisprăviții ăia, incapabili să oprească o minge în aer (pe gazon nici atît, că stopul clasic, prin călcarea mingii venite prin aer, la contactul ei cu gazonul, este de domeniul suprarealismului; săptămîna trecută am văzut patru asemenea tentative: la una mingea i-a trecut împiedicatului pe sub talpă, la una a sărit în tribună, la o alta la adversar; cea mai mișto a fost însă execuția ăluia care a oprit-o, dar în continuarea mișcării, piciorul a rulat cu minge cu tot și flăcăul s-a trezit, oarecum nedumerit, în poponeț)! Culmea culmilor e că acești nefericiți chiar cred că sînt fotbaliști, iar argumentul suprem e că ei chiar au contracte de fotbaliști cu niște echipe! Sînt, adică, profesioniști! Adică asta, de fotbalist, le este meseria! U-hu-huuuu! Păi, eu jucam, ca junior, pe o friptură după meci, cînd mergeam cu toată echipa la restaurant, iar cînd am ajuns să joc și în Divizia B (da, da, regula cu doi juniori pe teren exista și la începutul anilor `70, cînd eu aveam 16 – 17 ani!) mai primeam, pe lîngă friptură, și 25 de lei (cam cît pentru alte două fripturi!). Ăștia iau mii de euro pe lună și cad în fund cînd să facă un stop. Doamne, în ce hal a ajuns chestia asta pe care unii dintre ei, ba chiar și oficialii, au ajuns s-o considere fotbal! Uitați-vă la un meci între două echipe proaste de dincolo (să zicem un Brighton – Crystal Palace) și apoi la unul între cele mai bune ale noastre, și veți înțelege exact ce spun.