Îmi vine greu să scriu atunci cînd dispare cîte un monument. Vrem, nu vrem, ne-a plăcut sau nu, l-am considerat mai mare ca Pele sau dimpotrivă, mai mic decît Messi, pe Diego Armando Maradona sîntem obligați să-l onorăm post-mortem, în numele frumuseții și nebuniei sportului, poate cea mai frumoasă activitate umană. Sau la fel de frumoasă ca muzica. Mă număr printre cei care i-au contestat supremația absolută atunci cînd s-au făcut ierarhii, dintre care unele îl plasau înaintea lui Pele. Să ne înțelegem: datorită vîrstei, i-am prins pe amîndoi în activitate, a lui Pele doar parțial, a lui Diego integral, ceea ce mă face să declar, cum am mai făcut-o în numeroase alte rînduri, că dintre ei, cel mai bun a fost, fără discuție… Nicolae Dobrin!
Aici, discuția trebuie să o ia razna, dincolo de argumentele referitoare la imaginație, spectaculozitate, eficiență, performanțe etc. trebuind luat în calcul și regimul politic. Un Dobrin născut în lumea normală ar fi demonstrat lumii întregi întreaga sa valoare și i-ar fi eclipsat pe cei doi fără nici o îndoială. Însă de la Pitești și apoi de la Tîrgoviște, unde și cui putea să-i arate geniul său indiscutabil? Dar vorbeam de Diego Maradona, un suferind de aceeași boală a băuturii fără limite ca a lui Gicu Dobrin, ca a lui Paul Gascoigne, ca a lui Garrincha, ca să vorbim doar despre genii. În plus, Maradona și-a distrus sănătatea și cu doze enorme de droguri, despre care cred cu tărie că erau mai degrabă contrafăcute, că erau falsuri, făcături, otrăvuri, nu drog curat, cum ia Keith Richards de la Rolling Stones de o viață, și se apropie voios de 80 de ani… și rupe scena la concerte!
Diego Armando Maradona s-a stins mai devreme decît s-ar fi cuvenit și a lăsat în urmă amintiri din cele mai amestecate, de la celebrul gol înscris cu „mîna lui Dumnezeu” pînă la cursele alea nebune în care presăra pe drum, din dribling, tot ce-i ieșea în cale. A fost un talent uriaș, lăsat de izbeliște. Exploatat pînă la distrugere. Este dovada (ptiu!, era să scriu „vie”!) că sportul reușește, mai des decît s-ar cuveni, să-și distrugă propriile monumente. Păcat. Nu-i doresc odihnă în pace, ci driblinguri cum numai el știa să facă, pînă în fața Porții. A Porții Raiului, desigur.
