Ca spectator de cînd mă știu pe lume, atît de sport cît și de concerte, am avut de-a lungul celor vreo 65 de ani de cînd urmăresc tot ce e sport pe lume, începînd cu fotbalul, și orice competiție internațională în care participă români, nenumărate prilejuri de bucurie, uneori chiar de fericire. E drept că la un calcul chiar sumar, suferințele, dezamăgirile, durerile au fost incomparabil mai multe, dar de aia există și uitarea…
Un context favorabil mie a făcut că la această ediție a Jocurilor Olimpice să pot urmări absolut toate aparițiile sportivilor români, unii dintre ei aducîndu-mi bucurii la care aproape că nu mă gîndeam, așa cum s-a petrecut la tir cu arcul, unde fătuca aia din Rădăuți m-a ținut într-o tensiune nebună, și care chiar dacă a pierdut m-a făcut să o admir și să o îndrăgesc definitiv. Încă mai mult m-a încîntat fătuca cealaltă, din Dofteana (Bacău), cîștigătoarea medaliei de argint la haltere și a iubirii mele, alături de care am suferit vreo două ore bune.
Dar fix a doua zi, pe 8 august, am trăit cele mai penibile momente din cele două săptămîni. A fost mai întîi una de la gimnastica ritmică, care și-a pierdut cercul… prin tribună!… de a plecat de nebună de pe covor să și-l recupereze! Au venit apoi canoiștii de la 500 m, într-o cursă semifinală cu cinci echipaje, din care patru intrau în finală. Trebuia doar să nu fie ultimele două găini. Dar au fost! În sfîrșit, o luptătoare care în recalificări, dacă ar fi cîștigat, urma să dispute finala mică. Ei bine, la 11-0 pentru ailaltă, arbitrul a oprit lupta pentru inferioritate! Mie chiar îmi era rușine de ce văd. Dar lor, sportivilor ăstora, le-o fi fost?
