Totul în viață se plătește

În lumea sportului există, dincolo de orice alte criterii de departajare, două tipuri de personaje: cele care iubesc frumosul, spectacolul, arta și cele care fac tot ce le stă în puteri  pentru a le împiedica pe acestea să ne bucure ochii și inimile.

Din prima categorie fac parte ființe și echipe precum Ibrahimovici, Ronnie O’Sullivan, Real Madrid, Federer, iar din a doua, infinit mai cuprinzătoare, nenumărate entități care îi au drept repere pe unii precum Pep Guardiola, Jose Mourinho și echipele antrenate de aceștia, oricum s-ar numi ele, atît timp cît la cîrma lor se află dușmanii de moarte ai frumosului în sport. De această nenorocire n-a scăpat nici măcar Real Madrid cît timp de deteriorarea ei s-a ocupat alde Mourinho. Dacă aveți memoria ușor alterată ori chiar sînteți fani (din motive, pentru mine, absolut inexplicabile) ale unei, să zicem, FC Barcelona, puteți observa că maladia/virusul/toxina Guardiola încă dăinuie și produce efecte, și că revenirea la o viață normală este mult mai greu de realizat decît ne-am fi imaginat.

Ei bine, aceste genii ale răului, avînd drept logo în viață (chiar și fără să aibă habar de asta) „să moară numai capra vecinului”, se bucură uneori de rezultatele nefirești ale muncii lor împotriva firii și obțin cîte unul sau mai multe trofee, pînă să li se găsească antidotul. Dar, fiindcă în română există și zicerea din titlul de aici, de oricîtă faimă nemeritată te-ai bucura la un moment dat, tot vine și ziua socotelilor. Ei bine, geniul distructiv numit Guardiola, în pofida trofeelor adunate cu sacul cît era barcelonez, am aflat acum, cînd și-a luat binemeritata pedeapsă de la Real, că este recordmen absolut la… semifinale de Champions’ League pierdute! Fix de 6 ori a luat-o, cu diverse echipe, de la diverse echipe! Sînt sigur că mai are de primit. Nu trofee, ci peste nas! E o plată firească pentru invenția aia cu frecatul mingii, tiki – taka, parcă!