În aceeași săptămînă, 3-9 iunie, două echipe reprezentative ale României au avut meciuri internaționale: cea ”mare” și-a etalat letargia în Capitală, jucînd două amicale cu două amărîte, Bulgaria și Liechtenstein, în timp ce aia de mini fotbal (nu, nu-i pentru copii, ci e tot fotbal, pe un teren cu dimensiuni reduse, cu cîte 6 jucători în echipe, totuși fotbal de-adevăratelea!) a disputat turneul final al Campionatului European. Cei care nu știu trebuie să afle că România e campioana mondială, din echipa care a cîștigat titlul făcînd parte și Bourceanu, dovadă că vorbim de fotbal. Ei bine, acum, la ”Europene”, România a jucat splendid, mergînd din victorie în victorie pînă în finală, cîștigînd de două ori la lovituri de departajare, iar finala pierzînd-o tot așa. Băieții ăia din teren își dădeau efectiv sufletul pentru echipă, pentru victorie, pentru țară, pentru noi, spectatorii, exact în felul în care ăilalți habar n-au că se poate și așa!
Vreau să vă spun că băieții ăștia de la mini fotbal trag la poartă din toate pozițiile, și de la distanță, și din foarfecă, iar golurile intră cu duiumul într-o poartă care are doar 3 x 2 metri, nu 2,44 x 7,32 m ca în fotbalul ”mare”. În acest timp, un malac nehazos (parcă mai puțin malac, dar mult mai nehazos decît ăl`lalt malac nehazos, Alibec, ambii fiind, ptiu!, cică speranța noastră de a înscrie!) pe nume Pușcaș se învîrtea la fel de agil ca un hipopotam reumatic și cu hemoroizi, nereușind în meciul cu Liechtenstein nu să tragă vreun șut pe poartă, dar nici măcar să preia sau să stopeze o minge în tot jocul… ba a mai lovit mingea și cu ceafa, cînd a încercat să paseze (cu piciorul!) într-o situație în care orice om normal ar fi tras la poartă. Toată dragostea și admirația pentru România de la mini fotbal, toată sila și mila pentru împiedicații care merg să ia trei mardeli în Germania.
