Am ezitat între a saluta cu dragoste și infinit respect mărimile lumii muzicale care și-au sărbătorit zilele de naștere în săptămînile ultime (Willie Nelson a împlinit 91 de ani, iar faptul că nu a luat Grammy-ul pentru country anul ăsta, cînd a fost printre cei cinci nominalizați, cred că l-a ambiționat pentru anul viitor!, Joe Bonamassa a împlinit și el 47 de ani, pe 8 mai – oare am să apuc să-l văd live vreodată!?) și a exprima niște gînduri care mă apasă tot mai tare în legătură cu nenorocirea care ni se servește drept muzică în țara asta prost făcută și intoxicată pe toate canalele posibile.
Sfintele Paști au adus, din nou, pe ecranele televizoarelor, cohorte de clowni, de panarame care mimează pioșenia de două ori pe an (cealaltă e Crăciunul, desigur!) și care îmbină texte și melodii de pahar cu cele sfinte. De ce ajung diverși popi prin bătătura fostului ministru Igaș, la România TV, unde cîntă și popești, și lumești, cu celebri pedofili ai neamului rămîne pentru mine o enigmă nedezlegată și o sursă de greață nesfîrșită. Separat, alte echipe de copii atinși de genialitate pură, mame suferinde de dorul de copii plecați din țară, coruri bărbătești, neapărat cu ițari, căciuloaie și opinci, umplu bisericile patriei în zilele Săptămînii Patimilor și în cele de după Paști, de parcă biserica trebuie să devină noua scenă a Cîntării României (suferinde).
Moțul sînt poreclitele vedete, starurile zilei, care sînt prinse cu ”evenimente” (pe vremuri le zicea șușanele!) unde același ”artist” cîntă și tînguieli, și de petrecere, și de cele sfinte, și manea, și disco, și populară, cu sau fără bot gros (așa s-o scrie!?) întru mulțumirea unei anumite părți a poporului care se preface că-i fericit și că petrece, și de care a încetat de mult să-mi mai fie milă. (Foto: DownBeat)
