Habar n-am ce așteptări aveți dumneavoastră de la echipa care se numește România, însă presupun că, la fel ca mine, în competiții vă doriți să o vedeți cîștigînd tot ce se poate, dar și jucînd fotbalul care să vă bucure ochiul și sufletul, așa cum o făcea aceeași echipă în vremurile lui Dobrin și Dumitrache, ori ale lui Hagi, Dumitrescu, Răducioiu. Iar cînd jucam meciuri amicale, chiar că nu ne interesează rezultatul, ci doar ”spectacolul” în sine, fiindcă de aia ne numim ”spectatori”, cuvintele fiind din aceeași familie. Ei bine, cu puține zile în urmă, echipa România a jucat două meciuri amicale în compania Irlandei de Nord și a Columbiei. Irlanda de Nord e o echipă oarecare, iar Columbia avea un palmares catastrofal cu noi, fiind bătută de două ori din două! Și unde? Fix la Campionate Mondiale! Situație în care, cred eu, niște fotbaliști doar normali, conduși de un selecționer tot așa, ar fi trebuit să zburde ca mieii pe pajiște, să facă fel de fel de chestii cu mingea, să dea goluri și să ia goluri pe cît posibil cît mai frumoase, să ne bucure adică pe toți, atît pe cei din tribune, cît și pe cei din fața televizorului. În loc de asta, ce ne fu dat să privim? Mai întîi, la București, un meci ca din Cupa Satelor de pe vremea lui Ceașcă, în care niște căcănari țineau cu dinții de un 1-1 de rahat, fără să aibă vreun gînd de spectacol, ci doar ”să nu ia bătaie”, ptiu! Am aflat că se poate și (mult) mai rău după doar cinci zile, cînd am speriat și Madridul cu un joc milog, de zgribuliți, de rătăciți pe tăpșan, în care antologică a devenit instantaneu imaginea hipopotamului pus centru, adică om de gol, care după un luft de toată panarama n-a mai aflat unde-i obiectul pe care pariez că îl caută și în ziua de azi, după ce nu l-a mai întîlnit cît a zăcut pe teren. Pînă cînd, băăă, Edi? Pînă cînd duci hipopotamu` la păscut pe nervii noștri?
Doru Popovici
