Indiferent de care parte a muzicii ne-am situa, este dincolo de orice discuție faptul că Nicolae Covaci este cea mai importantă figură din rock-ul românesc. Un simbol. Ceea ce ar fi Dylan la americani, Lennon în Anglia ori Celentano în Italia, ca să înțelegeți exact importanța personajului. Și veșnicia lui, ceea ce nu se poate contesta.
Am citit deja acum, la plecarea lui Nicu, tot felul de prostii despre el. Mulți care n-au avut treabă nici cu el, nici cu muzica lui. L-am cunoscut și l-am divinizat, ca adolescent ce mă aflam, pe la începutul anilor `70. Apoi, în 1971, după ce am înființat Clubul ”Z” în Câmpina mea natală, Nicu și Phoenix ne-au fost invitați de 3-4 ori pe an, vreo 3-4 ani la rînd. Am petrecut alături de ei o lună întreagă, în vara lui 1974, la Eforie Nord (cîntau la terasa ”Perla Mării”, unde veneau după miezul nopții și fetele de la Catena, care cîntau și ele în apropiere), după care au evadat, prin `77 parcă. Ne-am revăzut la Suceava, în primul lor turneu de după Revoluție, cred că în 1993. Nicu și-a reamintit de Câmpina în timp ce îi intervievam la Radio Uniplus (Măi, Dorule, nu ești tu ăla de la ”Z” Câmpina!?), iar seara le-am prezentat concertul istoric de la Casa de Cultură. Au petrecut vreo 3 ore cu elevii mei, la ”Ștefan cel Mare”, iar Nicu a pictat un autograf enorm pe un perete.
După alți cîțiva ani au revenit. În altă formulă, de la care ne-am ciondănit. Nu ne-am mai împăcat vreodată. Doi căpoși. Sper însă că acum, de acolo, mă va ierta. Iar muzica românească îi va fi mereu datoare, așa cum îi sîntem toți cei pe care Nicu, prin tot ce a însemnat pentru noi, ne-a ajutat pur și simplu să supraviețuim. Săru` mîna, Nicule!
