Timp de cîteva ore, am respirat același aer cu David Gilmour într-unul dintre cele mai vechi cluburi de jazz din Londra. Scriu rîndurile astea, poate doar așa realizez și eu unde am fost…
S-a întîmplat la concertul Marshall Gilmour Webbs, de la Ronnie Scott’s Jazz Club, din Soho. Pe scena de aici au cîntat, de-a lungul timpului, legende precum Ella Fitzgerald, Miles Davis sau Nina Simone.
Proiectul Marshall Gilmour Webbs s-a format anul trecut, dintr-o prietenie frumoasă, născută și ea în timpul turneului Luck and Strange al lui David Gilmour, între Romany Gilmour (mezina grupului, dar și a familiei Gilmour, mereu diafană și expresivă), fabuloasa Louise Marshall – cunoscută pentru colaborarea cu Gilmour încă din 2015, dar și pentru cariera ei înfloritoare în jazz – și surorile Webb, ultra-cunoscute pentru perioada în care l-au însoțit pe Leonard Cohen în turneul său din 2008, dar și pentru colaborări cu Tom Petty, Sting sau, mai nou, David Gilmour.
Dincolo de nume și legături, ceea ce le unește pe aceste fete este o armonie reală, aproape palpabilă. Dacă le vedeți, îmi veți da dreptate.
Încă de cînd am ajuns, am realizat că nu va fi doar un concert într-un club. Zărisem din start scena (mică, dar ”cosy”, cum zice englezul), harpele, un pian Yamaha și o chitară acustică, așezată strategic în mijlocul scenei. Zărisem și cîteva fețe cunoscute: Phil Taylor, „omul de bază” și ”guitar tech”-ul lui Gilmour, fotografa Jill Furmanovsky (care i-a însoțit pe floyzi în turneele din anii ‘70) și… David Gilmour, alături de Polly Samson.
Fanul din mine a rămas cîteva secunde fără aer. Apoi m-a lovit un gînd: cît de norocoasă sînt să fiu aici, acum.
“Look, the famous guitarist!”, se tot auzea în jurul meu. Dar, în realitate, nu era deloc „chitaristul celebru”. Era un tată venit la concertul fiicei lui, savurîndu-și liniștit paharul de vin (mă întreb ce vin era…), natural și complet relaxat. Recunosc că l-am privit mai mult decît ar fi trebuit, urmărindu-i gesturile, reacțiile și stîngăciile de „om normal”. Apoi mi-am amintit că sînt la concertul fetelor, așa că m-am stăpînit.
Concertul a fost incredibil: muzical, profund și intim. La un moment dat am avut senzația că asist la un concert pentru prieteni. Nu a fost despre virtuozitate, ci despre emoție, conexiune și bucuria pură de a face muzică împreună. Iar publicul a fost unul extrem de educat, atent și foarte cald. Ce m-a amuzat, totuși, a fost că, în ciuda tinereții de pe scenă, publicul era mult mai matur. Nimeni n-a filmat, nimeni n-a fotografiat – cu toții au fost pur și simplu prezenți. La rîndu-mi, am luat exemplu.
Setlist-ul fetelor a fost eclectic: de la piese proprii în stil folk/indie la cover-uri după piese clasice (unele gospel, altele jazzy, altele folk) și, bineînțeles, “a sprinkle of Gilmour & Floyd”, pentru că nu putea lipsi fabuloasa reinterpretare a Great Gig in the Sky, nici Vita Brevis/Between Two Points, de pe cel mai recent album al lui David Gilmour.
Am plecat de acolo cu inima plină, cu două afișe semnate și cu o imagine care îmi va rămîne în minte multă vreme – David Gilmour, la cîteva mese distanță, ascultînd atent și sorbind fiecare notă cîntată de fiica sa. David Gilmour – tatăl, nu legenda rock. (Photo: Polly Samson/Facebook)
Alexandra Cuza
