Neîndoielnic, parcursul reprezentativei României la actualul turneu final al Campionatului European a depășit așteptările celor mai mulți dintre noi. Aici vorbesc în primul rînd despre mine: spusesem că nu facem nici un punct și că nu vom înscrie nici un gol. A venit însă chiar meciul de debut, în care jocul entuziasmant al României a fost ajutat enorm de dezinteresul năucitor al adversarilor, ceea ce ne-a făcut să credem că schimbarea era la noi. Avînd în vedere ce a urmat, cred că schimbarea a fost, de fapt, la ucraineni, ei jucînd infinit mai prost decît se aștepta toată lumea. Dovada? Păi, în următoarele trei meciuri am ”reușit” două înfrîngeri și un egal din care lipsea miza… că dacă Slovacia ar fi avut nevoie de victorie, chiar credeți că nu ne bătea?
Ne-am autoiluzionat că dintr-o dată am devenit alții, iar de aici s-a dezlănțuit o veritabilă isterie națională, cei mai lucizi, precum Marcel Răducanu ori Cornel Dinu, atrăgînd atenția asupra gravelor lipsuri arătate de ai noștri. Cel puțin în meciul eliminatoriu cu Olanda, noi nu am existat, din moment ce nu am tras nici un șut la poartă, iar cel mai bun om al nostru a fost tocmai portarul, care a luat, totuși, trei goluri!
În asemenea situație, chiar nu înțeleg entuziasmul de-a dreptul deșănțat al poporului, care pare să nu fi observat nici amănuntul că în același meci cu Olanda, cei trei care au scăpat singuri cu portarul ori s-au împiedicat, ori au dat cu stîngu-n dreptul. Oamenii noștri presupuși de gol.
Da, e bine că echipa a fost susținută, chiar exemplar, însă zău că nu a justificat prin joc dragostea Nației. E clar că în loc de analiza lucidă și necesară, preferăm ca mai întotdeauna să ne furăm singuri căciula. Iar cînd o să vină vîntul rece al următoarelor calificări, teamă mi-e că o să ne înghețe capul!
