Fenomenala Franță

Am avut norocul de a fi putut urmări un număr considerabil de meciuri de la recent încheiatul Campionat European de Handbal masculin, la care ne-am nimerit și noi. Nu pot să spun că ne-am calificat, fiindcă după ce am văzut meciurile pregătitoare de dinaintea Europenelor, am înțeles că între handbal și ceea ce joacă românii este o distanță enormă, oarecum în sens invers față de ce era în anii `70, cînd noi îi speriam pe ceilalți, însă nu în halul în care ne sperie ei azi. România s-a dus acolo ca mielu` înaintea Paștelui, fără urmă de speranță că din ea s-ar alege și altceva decît o ciorbă. Așa a fost: ceea ce practicau ai noștri era la granița dintre hazliu și jenant, dar în nici un caz handbal. România a pierdut la scor toate cele trei meciuri disputate în prima fază a grupelor și a terminat pe locul 22 din 24 de echipe. Exact cum ziceam înainte de startul competiției unde ne-am nimerit după 28 de ani, cu mult noroc poate peste alți 28 vom mai prinde un turneu final. După ce au rămas exact echipele care trebuiau să rămînă, Franța a dat un dublu recital devenit instantaneu legendă, în semifinală și finală, măturînd sala cu două rînduri de nordici (Suedia, apoi Danemarca) oarecum după același tipar: conduși cu 10 secunde înainte de final, francezii egalează în ultimele secunde, după care în prelungiri le dau cu terenul în cap înghețaților. Cel puțin golul din lovitura liberă cu Suedia, în semifinală, cînd Franța a egalat practic… după terminarea timpului, a fost unul din cele mai frumoase evenimente pe care le-am văzut în direct în vreo 65 de ani, de cînd mă tot uit la sport la televizor.

Mai rămîne o problemă: Nikola Karabatici care a participat (nu, nu-i greșeală!) la 28 de turnee finale europene, mondiale și olimpice, zice că se retrage, la numai 39 de ani!, fără a mai juca și la Olimpiadă, la el acasă! Ori minte, ori a înnebunit!