Fenomenul nu e nou: sînt multe sporturi în care cu ani în urmă făceam legea, ne știa de frică o lume-ntreagă, dar în care ușor-ușor (iar uneori năucitor de brusc) românii au dispărut din peisajul performanței, cei care încă se mai îndreaptă către acesta părînd s-o facă parcă la mișto… sau chiar sub amenințare! Nu mai vorbim de fotbal, că între locul V pe care eram în lume în 1994 și caricatura de națională de acum distanța este nemăsurabilă. Eram campioni mondiali la handbal… acum ne bat toți africanii și asiaticii! Eram rugbiștii care băteau Franța… acum, în trei meciuri, facem scorul general de 8 – 242! La volei, Rapid cîștiga de trei ori la rînd Cupa Campionilor, două finale jucîndu-le cu Dinamo! Parcă vorbim despre lumea ailaltă! Atletism, cu campioane mondiale și olimpice și recorduri mondiale fără număr: Balaș, Viscopoleanu, Szabo, Manoliu. Legende sau zombies? Că parcă nici n-au fost. Dar parcă cel mai tare am dominat la gimnastică. Nu se pomenea campionat european, mondial sau olimpic, de prin 1976 încoace (de cînd a dat Nadia peste cap aparatura, de a trebuit să scrie ăia la Montreal nota 1,00!… că 10,0 nu aveau setat în memorie!) fără podiumurile pline de românce!… ba am mai exportat și în SUA, unde fenomenalii Bela și Marta Karoly i-au făcut oameni și pe ăia!
Acum, la 47 de ani după ce la Montreal Nadia lua primele note de 10 din istoria acestui sport, echipa României cică a reușit o mare performanță, calificîndu-se la Olimpiada de la anu` de pe locul 10, ocupat la Mondialele de săptămîna trecută! Sîntem, cumva, consecvenți: ce mi-e nota 10, ce mi-e locul 10!
