Încă n-am reușit să aflu dacă marșul (de fapt contramarșul) organizat de domnul Becali pentru a goni duhurile rele cu care mărșăluitorii din ziua anterioară împînziseră Bucureștiul, o capitală europeană în care mai există încă cel puțin o stînă, desigur cea aflată în proprietatea aceluiași domn Becali, a avut ecou. Cu acel inedit prilej, am revăzut două nume de oarecare importanță cîndva în fotbalul românesc: talentatul fotbalist Luțu (zicerea „născut talent și mort speranță” parcă pentru el a fost creată) ajuns servitor devotat al singurului cioban devenit europarlamentar din întreaga istorie a Uniunii Europene, și ex-„cavalerul dreptății”, zis și Brad Pitt second hand, Alexandru Tudor, pe care de cîte ori îl văd cu barba-i pîn` la brîu, mă întreb dacă DNA nu ar trebui să se aplece mai temeinic asupra carierelor unora ca el, devenit tot slugă la Becali sau Cristi Balaj, ajuns preș. la un club pe care l-a tooot arbitrat „corect”. În cazul lui Tudor, poate și Patriarhia, în parteneriat cu Spitalul 9, ar putea încerca o anchetă care să ne lămurească dacă a fi popă e un hobby sau o maladie.
Domnul Becali nu a ratat nici momentul lansării la drum a noului său cuirasat terestru, un Rolls Royce cică de vreo juma` de milion de coco, prilej cu care l-a umplut și cu doi popi (nu, erau d-ăia adevărați, nu ca Alexandru Tudor!) care presupun că au tras și cuvenita sfințire. Rămîn doar cu întrebarea pur retorică: unul din cei doi n-o fi fost cumva prietenul său de la Muntele Athos? Cum, care? Ăla care mai trage cu pușca și-n oameni, cînd și cînd… Situație în care cred că slujba a fost făcută foc cu foc, nu la foc automat.
