De ce nu la curling?

Inclusiv în spațiul acestei rubrici, dar și în „Monitorul” ori la radio, în mai multe rînduri, și mereu în preajma Jocurilor Olimpice de Iarnă, am punctat niște nedumeriri care mă macină de zeci de ani și pentru care nu cred că se va găsi leac vreodată.

Prima ar fi legată de inexistența vreunui sportiv român, timp de zeci și zeci de ani, care să fi contat în ierarhiile vreunui sport de iarnă. Excepția care confirmă regula asta groaznică e… două! Și amîndouă vin de la bob: Papană, în anii ’30, și Panțîru, în anii 60′ și ’70. Cu mențiunea că Papană nu a urcat pe podium la Olimpiada de la Lake Placid, din 1932, dar a fost campion mondial, în timp ce Panțîru are un bronz olimpic, la Grenoble, în 1968. Singura medalie românească din toată istoria Olimpiadelor de Iarnă!

Ce n-avem? Ne lipsesc munții, zăpezile, pistele, pîrtiile, trambulinele? Nu că n-ar fi, da’ sînt ca la români: pîrtiile prea scurte, periculoase și neîngrijite, trambulina cică era una, mai degrabă o parodie, pe la Borșa, gheață e degeaba, că de hochei chiar ne-am lăsat, iar patinajul artistic nu se poate face pe ritm de manele, e clar. Mai rămîne bobul, unde cică anul ăsta avem niște copii care au ceva performanțe ca juniori sau la tineret, chiar ceva titluri mondiale, dar în China  merg cu speranța unui loc între 10 și 15! Încît te întrebi la ce s-or mai fi ducînd! La biatlon e greu, că tre’ să tragi cu pușca, iar la noi deținerea de arme e interzisă prin lege! Ar mai rămîne două sporturi de largă răspîndire națională, dintre care însă unul e neomologat olimpic: datul pe pîrtie cu punga de plastic, în timp ce pe celălalt, de curînd devenit olimpic, îl percepem ușor diferit de restul omenirii. E vorba de curling, cum îi spun ei. Am fi campioni olimpici aproape fără adversari, cu condiția să se practice varianta românească, adică aia în care curling se scrie din două cuvinte! I-am surclasa pe toți.