Chevreuse, roman al memoriei

Cel mai recent roman al autorului francez recompensat cu Premiul Nobel în 2014 se intitulează ”Chevreuse”, un toponim pe care Patrick Modiano îl folosește, de altfel,  în toată proza. Domeniu situat nu departe de Paris, Chevreuse este „un ținut  compus din păduri, iazuri, codri, parcuri” (p. 19, traducerea mea), un peisaj încîntător. Scriitorul septuagenar este din ce în ce mai mult interesat de traiectoria sa existențială și de chestiunea memoriei, de modul în care mici fragmente din trecutul îndepărtat (în special copilăria) revin la suprafață, prin asocierea ideilor, sub influența unor stimuli puternici – auditivi, olfactivi, vizuali –  ca în cazul lui Proust.

Personajul principal, scriitorul Jean Bosmans, în care Modiano se proiectează, notează mereu într-un carnet anumite evenimente sau secvențe  din copilărie și tinerețe, încercînd să elucideze ceea ce pe atunci părea un mister. Ca și celelalte romane, recent apărutul ”Chevreuse” sondează problema identității, a numelui, a raportării la sine și la ceilalți. Și, mai ales, la scris, modalitatea prin care orice autor se descarcă de traume, transferîndu-le în materia ficțiunii: „Pe când își redacta cartea și paginile se umpleau una după alta, o perioadă din viață se topea, sau mai bine zis se resorbea în pagini, ca în sugativă”. (p. 150, t. m.)

Intriga este oarecum simplă, urmînd și aici ”pattern”ul romanului polițist. Protagonistul are o relație specială cu spațiul parizian, pe care îl străbate pe jos, flanînd pe cheiurile Senei sau pe marile bulevarde, de multe ori „au hasard des rues”, la întîmplare, dimineața și seara. Astfel, își reamintește nume și persoane din viață, mai ales din anii cînd – foarte tînăr fiind,  aproape abandonat de părinți – trăia într-o anumită promiscuitate. Din străfundurile memoriei reapar chipurile unor femei, în special Camille Latour, poreclită „Tête de mort/ Cap de mort”, din cauza „sângelui rece și pentru că rămânea adesea tăcută și impenetrabilă” (p. 21, t. m. ) și prietena ei, Martine Hayward, care îl invitau adesea într-un apartament din Auteuil, loc de întîlniri nocturne ale unor persoane mai mult sau mai puțin frecventabile, unele chiar periculoase.

Planurile temporale alternează și prezentul este intersectat de imersiunea în anii adolescenței tîrzii, cînd  protagonistul este căutat de o grupare de mici infractori, dornici să afle de la el locul unde, în anii ’50, copilul Jean asistase la ascunderea unei prăzi rezultate din jafurile unui anume Guy Vincent, cu care locuia în aceeași casă din Jouy-en-Josas, Rue du Docteur-Kurzenne. Pus în legătură de sulfuroasa Camille cu Michel de Gama (sau Degamat), complice al lui René-Marco Heriford, un alt mic infractor parizian, protagonistul scapă cu abilitate din plasa pe care i-o întind cei doi, care vor să-l chestioneze asupra locului precis din mansarda casei copilăriei, în care a fost tăinuită o „comoară” fără valoare după două decenii: „Lingouri de aur care nu erau altceva decât plumb, dacă răzuiai suprafața. Saci poștali burdușiți cu bancnote din vremea pieței negre, ieșite din circulație. Cutii vechi cu țigări americane, din acelea care erau numite <blonde>”. (p. 159, t. m.)

Modiano rămîne același fin portretist, desenînd în tușe fine chipul personajelor feminine, în special strania Camille, care lua niște medicamente ciudate dintr-o cutie roz „pe care o ținea întotdeauna în poșetă și o punea apoi pe măsuța de la capul patului”. Probabil că această Camille Lucas, născută pe 16 septembrie 1943 la Nantes, utilizatoare de droguri ușoare, „căsătorită prea devreme”, după cum declara chiar ea, a fost una dintre ființele care i-au influențat destinul, de care se simțea atras, dar în care nu avea încredere. Imaginea lui Rose-Marie Krawell, o frumoasă văduvă  bogată alături de care a copilărit, apare pe același fundal temporal al primilor ani ai vieții, cînd viitorul este trasat de influența exercitată de primii adulți, stranii sau nu. „Vii din copilărie așa cum vii dintr-o țară”, dar trebuie să știi „din ce copilărie și din ce țară. Pentru el era greu de spus. Și nu avea nici curaj și nici chef prea mare să-și amintească”. (p. 87) Singurul personaj feminin luminos este Kim, fata pe care o întîlnește în apartamentul din Auteuil în cursul vizitelor diurne, cînd tânăra „cu voce gravă” pe care o poreclește „micuța Dorrit”, după numele unui personaj dintr-un roman, îi dă anumite informații despre cei ce frecventează apartamentul. Bonă devotată a băiețelului lui Heriford, poate singurul personaj inocent din acest angrenaj, ea îi marchează memoria și chiar după o jumătate de secol și-o amintește.

Jean Bosmans (și, prin personaj, autorul Patrick Modiano) reflectează și asupra scriiturii, a limbajului, a ceea ce trebuie spus sau nu. Iată ce aflăm la pagina 99, un citat care nu este altceva decît crezul artistic al lui Modiano: „Una dintre cărțile lui de căpătâi, alături de <Memoriile> cardinalului de Retz și de alte câteva opere era un tratat de morală intitulat <Arta de a tăcea>Încă din copilărie a încercat să practice arta asta, o artă foarte dificilă, pe care o admira cel mai mult și care se putea aplica tuturor domeniilor, chiar și literaturii. Oare nu i-a spus profesorul că proza și poezia sunt făcute nu numai din cuvinte, ci mai ales din tăceri?” (p. 99, t. m.). Ca și strania Camille care îi recomanda, totuși, prudența în relațiile cu anumite persoane care „îi voiau răul”, Jean practica arta tăcerii, atît în viață, cît și în scris.

Compoziția contrapunctică a textului, care mixează savant  mărturisirile cu rememorările, cu inserțiile de texte epistolare este una din mărcile scriiturii modianiene, prezentă și în ”Chevreuse”Nu pot să nu remarc continuitatea unei opere în care aceeași rețea de teme și motive revin de-a lungul timpului: memoria, promiscuitatea de la începutul vieții, mediul parizian al micilor infractori de după război, implicați în trafic de droguri și țigări, inspirația pe care autorul o caută în fapte și obiecte ce duc cu ele un ”air du temps” (agende, brichete, fotografii) și care declanșează fluxul amintirii.

Așa cum spune un alt admirator al lui Patrick Modiano – traducătorul francez Michel Volkovitch – și în romanul ”Chevreuse” trecutul și prezentul, viața reală și visul nu sînt decît niște „vase comunicante”, prin care energiile curg în mod constant. Aruncînd peste bord lestul traumelor, al fricilor din anii de început ai vieții, scriitorul Jean Bosmans își încheie incursiunea în memorie cu un vis, intrînd în „zona unde timpul era suspendat, ceea ce și verifică, atunci cînd își dădu seama că acele ceasului erau oprite”. (p. 157). Visul descris în finalul romanului, ce păstrează acea ”petite musique” a stilului modianian, se petrece la „ceasul  azuriu” al serii și este o nouă incursiune în casa copilăriei, o eternă întoarcere în „camera cu lucarnă”. Adultul din spațiul oniric privește ramurile unui plop care par să-i facă semne, „un avion plutind în albastrul cerului ce lasă în urma lui o dâră albă, dar nu se știe dacă în acel moment avionul e pierdut sau vine din trecut, sau se întoarce acolo”. (sfîrșitul romanului, t. m.) Ca într-o spirală, timpul lui Modiano se împletește cu spațiul și revizitarea trecutului este o sursă inepuizabilă de inspirație.

Elena-Brândușa Steiciuc