Odată stinse discuțiile despre catastrofala apariție a reprezentativei României în singurele ei meciuri cu adevărat importante din ultimii mulți ani, nu m-ar mira deloc să-i văd pe ”asasinii” (păi, nu ei au contribuit la trecerea la cele veșnice a lui Mircea Lucescu!?) reuniți sub titulatura Naționalei că se înghesuie iar pe la porțile acesteia, în loc să se ascundă pînă și de ei înșiși. Și, desigur, să dea o declarație colectivă prin care să-și ceară iertare de la restul familiei Lucescu, de la suporterii echipei reprezentative, de la întreg poporul român. Nu, nu pentru ce s-a întîmplat cu Mircea Lucescu, ci pentru că n-au avut bunul simț minim de a refuza convocarea. Ce era atît de greu în a recunoaște cinstit că nu pot, că nu-i ajută nici tehnica, nici condiția fizică, nici mintea? Și atunci, poate că Mircea Lucescu ar fi abdicat și el de la propriile principii (”Pe mine înfrîngerile mă omoară”) sau măcar n-ar mai fi pus (fix!) la inimă nesimțirea, lenea, letargia ”asasinilor”. În sfîrșit, odihnească-se în pace! Sînt convins că i-a și iertat și că și-a găsit liniștea cînd a văzut că lumea l-a iubit și l-a apreciat fără rețineri. De altfel, plecarea lui ”Nea Mircea” le-a salvat și pieile nesimțiților federali, fiindcă rușinoasa necalificare i-ar fi vizat cumva și pe ăia de-acolo.
Acum, în pragul unui nou început, aș vrea să fiu convins (dar zău că nu pot!) că se va petrece o mutare radicală. Că Gică Hagi va aborda altfel următoarea competiție. Că va renunța la mai toți cei din lot (nu și la Ianis, sînt sigur!) și va încerca cu alții. Cu care? Habar n-am. Grav e că mulți din cei deveniți abonați la lot provin chiar de la Academia Hagi. Că sînt, adică, produsul lui. Are Gică tăria să le recunoască nonvaloarea și să-i lase în durerile lor?
Peste toate, știind cît se consumă la meciuri, sper ca inima lui Gică să fie într-o stare mai bună decît a lui Lucescu.
