Nu, nu e vorba despre vreo întîmplare neobișnuită sau de vreun eveniment care să poată fi considerat astfel. Accidentul la care mă refer aici este de fapt o ființă, o panaramă despre care, cu excepția mă-sii, a lu` tac-su și a vreo doi antrenori ai reprezentativei României, nimeni nu ar avea vreun motiv să-l considere fotbalist.
Ca să nu lungesc introducerea mai mult decît se cuvine, vă dau și numele, deși cred că au fost deja etalate destule elemente pe baza cărora dumneavoastră să fi dedus deja că e vorba de Nicolae Stanciu, ratatul (și ratangiul!) suprem al fotbalului nostru, iar acum și al celui italienesc. Dacă nu știți despre ce e vorba, iată ultima lui vitejie: după ce că în 18 etape a fost introdus pe teren numai de 3 trei ori, adunînd un total de 175 de minute jucate (ceea ce l-a făcut pe Gîlcă să spună că n-are nevoie de el la Rapid, unde patronul Șucu îl voia repatriat) săptămîna trecută, antrenorul lui Genoa s-a trezit brusc să-l bage pe teren într-un moment absolut incredibil: în minutul 83 al unui meci halucinant, în care scorul Milan – Genoa era 0-1! A egalat Milan, s-au dat 5 minute de prelungire, iar cînd mai erau 2 (două!) secunde, la scorul de 1-1, Genoa primește un penalty! Tribunele fierb, jucătorii se îmbrîncesc, arbitrul cere calm, VAR-ul lucrează… iar după vreo două minute dă verdictul: lovitură de pedeapsă. Cine să bată? Păi, oricine, în afară de Nicolae Stanciu, ăla care în 2016, în meciul cu Muntenegru, tot în ultimul minut, a bătut ca un pafarist penalty-ul decisiv, tot la scorul 1-1! Asta însă știm noi, nu și antrenorul lui Genoa, care l-a lăsat pe neisprăvit să bată. Iar ăsta a făcut ce știe el mai bine: a tras la vreo 3 metri peste poartă.
De aici, concluzia pe care o puteți citi sub forma de titlu al rubricii: numitul Nicolae Stanciu nu este, nu a fost și (slavă Domnului!) nu are cînd să mai devină fotbalist. El este, pur și simplu, un accident!
