Un răspuns pe care aș fi preferat să nu-l primesc

Era iulie 2000 și se împlineau 60 de ani de la masacrul românilor de la Fîntîna Albă, localitate situată în nordul Bucovinei, pe teritoriul Ucrainei de astăzi. Am fost sunat de la BBC-Secția Română, postul de radio al cărui colaborator eram, și am fost rugat să merg și eu acolo pentru că urma să ajungă și Regele Mihai I. Cu o zi înainte ca Majestatea Sa să ajungă la pelerinajul care urma să aibă loc eram acolo împreună cu jurnalistul Cristi Pîslaru, care, din nefericire, nu mai este printre noi. Pe un drum prăfuit am ajuns într-un sat, al cărui nume acum îmi scapă, și am început să căutăm un loc unde să dormim o noapte. Am intrat și într-un magazin golaș în care am remarcat doar cîteva sticle cu sucuri care aveau niște culori stridente și care erau făcute, probabil, numai din chimicale. Nu știu cum am ajuns să ne întîlnim cu poștărița satului, care ne-a invitat la ea.

Am ajuns la o casă destul de mare, cu o curte generoasă prin care alergau niște păsări. Gazda avea trei copii de școală, parcă trei, iar soțul ei era plecat la muncă în Italia. Doamna, care vorbea românește, ne-a omenit cu tot ce avea, iar eu și Cristi le-am oferit niște mici atenții copiilor. Satul este foarte aproape de granița cu România și am descoperit că pe acoperișul casei era semnal la telefon de pe rețeaua din țara noastră. De acolo am făcut prima transmisie pentru BBC, prefațînd vizita Regelui Mihai.

La un moment, după-amiază, în fața casei poștăriței a oprit o căruță din care a corborît un preot, care se afla într-o acțiune de strîngere a alimentelor pentru cei săraci. Fiecare dădea, dacă dorea, ce avea prin cămară. Poștărița a donat niște ouă și brînză de vaci, parcă. Doamna ne-a povestit că salariile nu se plătiseră de cîteva luni și că în compensație statul a dat zahăr sau alcool. Am rămas profund impresionat că din toată sărăcia lor oamenii făceau donații pentru cei mai amărîți ca ei, cum m-a impresionat și implicare preotului din sat.

M-am întrebat multă vreme dacă la noi s-ar putea întîmpla așa ceva. Răspunsul l-am primit la aproape 22 de ani distanță, într-o situație pe care nu mi-am închipuit niciodată că o voi prinde. Cel puțin la începutul războiului și a crizei refugiaților, în Vama Siret era plin de concetățeni care se ofereau să-i ajute pe refugiații din Ucraina. Au venit la Siret oameni cu bani, dar și oameni cu posibilități financiare reduse, care din toată sărăcia lor vroiau să ofere și ei ceva. Nu am să uit ce mi-a povestit Liliana Agheorghicesei, președinta Federației Femeilor de Afaceri din Regiunea Nord-Est, care venise în Vama Siret pentru a prelua o tînără mamă și pe fiica sa de numai 2 ani: ”Am văzut, venind încoace, o femeie de la țară, o bunicuță, spunea, întreba: <Nu aveți nevoie de cazare? Haideți că eu am o căsuță mică, da-i călduță>. Oare de ce a trebuit ca să ne fie testată omenia, solidaritatea, printr-așa o traumă mare internațională numită război. De ce oare?”.

În ceea ce îi privește pe preoți, mobilizarea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților este una exemplară. Încă de la începutul crizei refugiaților preoți din cadrul Arhiepiscopiei sînt în vamă cu mîncare și cu o vorbă bună, iar Biserica din județul nostru s-a îngrijit să organizeze convoaie cu ajutoare și să-i cazeze pe refugiați, fie la lăcașurile de cult de la noi, fie la biserici din alte țări, cu care are relații de colaborare.

Deci, se poate. Am văzut că se poate. Însă, ținînd cont de circumstanțele în care am văzut asta, aș fi preferat să nu primesc niciodată răspunsul la întrebarea dacă și la noi oamenii sînt atît de săritori, iar preoții atît de implicați.