Noul roman al scriitorului bucovinean Constantin Severin constituie o ficțiune în care interogația identitară și cea politico-socială sunt pe primul plan. Germenii acestei scrieri datează din perioada în care autorul a acumulat o experiență jurnalistică importantă (anii ‘90), iar textul are dimensiuni multiple, incluzând în pasta narativă elemente din realitatea românească și mai ales bucovineană de dinainte de 1989 și de după, când compoziția societății s-a modificat simțitor. Libertatea cucerită la revoluție a fost prost înțeleasă, generând transgresiuni ale celor mai banale principii ale onestității. Sunt cunoscute furturile pe care infractori români, în special tineri, le efectuau, jefuind obiective de interes din Occident, în special din Germania, ca în America anilor ’30, asemenea lui Al Capone. Cele mai vizate erau băncile și lingourile de aur, iar jaful era organizat în stil mafiot, după un plan dinainte stabilit.
Ficțiunea pe care prozatorul ne invită să o citim este, totuși, cu mult mai mult decât un roman polițist sau un ”thriller”. Constelația de personaje bine conturate este opera unui autor care și-a delectat cititorii cu alte romane apreciate de critică și de publicul larg: ”Iubita lui Sabato” (2010); ”Bibliotecarul infernului” (2019); ”Orașul somnambulilor” (2024). În ”Școala de gangsteri” totul gravitează în jurul ”maestrului” – personajul central Mihai Hanganu – un intelectual de 48 de ani, rasat, cultivat, pasionat de artă, aflat în exil la Frankfurt. Sub coordonarea lui, o bandă de răufăcători bucovineni acționează fără să-și facă prea multe remușcări pe teritoriul german, unde – din când în când – unii sunt „săltați” de poliție. Protagonistul este creionat în așa fel încât anumite caracteristici, dispuse aleatoriu, îi aparțin în mod clar autorului, ceea ce mă duce cu gândul și la o interogație identitară ”nel mezzo del camin de sua vita”. Astfel, Mihai Hanganu retrăiește în fragmente de ”flash back” momente din adolescență și studenție, când tânărul politehnician de la Iași, mare amator de lectură încă din timpul liceului, discuta îndelung cu colegii despre anumite cărți considerate „periculoase” de regimul totalitar. O pată neagră a lui Mihai este racolarea de Securitate, rapoartele pe care era obligat să le predea poliției politice a regimului, necruțătoare, așa cum trebuiau să procedeze mulți români din acei ani. Totul sub șantaj, amenințare, supraveghere neîntreruptă.
În Germania post 1990, Mihai Hanganu trăiește ca orice exilat într-un apartament banal și are foarte mare grijă să își creeze o aură de respectabilitate în exterior, să mimeze corect amabilitatea, moralitatea în relațiile cu nativii. Asemenea lui San-Antonio, autorul bucovinean imaginează cu detalii concrete regizarea unui jaf de către un intelectual care se simțea „simultan mult mai bătrân și mult mai tânăr”. Secvențele de pregătire a furturilor sunt construite cu minuțiozitate, Constantin Severin descriindu-le ca pe niște „lecții” de anatomie a crimei, în tehnici picturale (”chiaroscuro”). Nu trebuie să uităm faptul că autorul este și artist vizual, lucrând în maniera ”simbolismului arhetipal”, concept care îi aparține.
Jefuitorii din bandă se feresc, totuși, de asasinate: majoritatea lucrează cu agilitate și își însușesc în special obiectele de metal prețios, luându-și o aură de haiduci care „iau de la cei bogați și dau altora” – o narațiune consolatoare de care ucigașii nu dispun. Aurul sub formă de lingouri apare în roman ca o metaforă a puterii, a frumuseții, ca un element pentru care personajul central (asemenea alchimiștilor) are o anumită venerație: „<Aurul are memorie> gândi, privind coregrafia atentă a furtului desăvârșindu-se cu o precizie mecanică. Își amintea munții unde fusese săpat din stânca vie, cuptoarele unde fusese purificat, mâinile care îl modelaseră în forme standardizate”. O brățară din metalul solar, împodobită cu simboluri străvechi, adoptate în secolul XX de naziști și furată dintr-o bancă de subordonații săi, îi inspiră bărbatului hipercultivat, marcat de aspectele vizuale, tot felul de reflecții asupra traiectoriei acestei piese de muzeu. Asemenea unui arheolog ce descoperă un scarabeu într-un mormânt egiptean, Mihai Hanganu îi evocă în gând pe posibilii proprietari ai prețioasei bijuterii, fascinat mai degrabă de istoria ei decât de valoarea materială…
Trebuie să menționez faptul că în ”addenda” romanului este inclusă o discuție reală cu unul dintre interlopii bucovineni ce au trăit și chiar s-au îmbogățit din furtișaguri mărunte sau din hold up-uri masive pe teritoriul german, în anii 1990-1996, semănând oarecum groaza printre locuitori, proprietarii de magazine sau de bănci. Goana după „lovele” era periculoasă și mărcile se cheltuiau ușor, se risipeau în vânt, tot așa cum veniseră (baruri speciale, prostituate din toate zonele lumii, drog). Psihologia micului gangster reiese clar din acest fragment. În bandă (a se citi : „haită”) băieții prind curaj și metodele se îmbunătățesc pe parcurs. Mulți ajung la furtul caselor de bani cu totul, prin spargerea zidului cu ajutorul TIR-ului, la 4 dimineața, distrugând masiv un zid întreg, pentru un câștig financiar mult mai mic decât dauna produsă. Riscuri mari asumate de tineri inconștienți, pentru care viața are foarte puțină valoare, iar moartea este foarte departe…Fapte reale din epoca „tranziției” românești de la un stat totalitar spre ceea ce s-a numit „capitalismul sălbatic”. Tribalism și brutalitate cât cuprinde în tehnicile spărgătorilor bucovineni, pentru care conceptul de „morală” nu exista…
Să remarcăm încă o dată complexitatea protagonistului, pe care Constantin Severin îl pune în contact cu tot felul de personaje simbolice în exilul german, care este în mare parte unul interior, o ruptură de tot ceea ce i-a aparținut cândva. Asemenea personajelor lui Camus, el este conștient de absurdul existenței, iar întâlnirile cu bărbați precum Hans Reiter, Otto Krüger sau „Profesorul” Iliescu sunt trimiteri clare spre o zonă decăzută a umanității, lipsită de scrupule, egocentristă, interesată numai de câștig. Superficialitate pe toată linia. Bunăoară, Otto (un lider neonazist versatil și cu o amabilitate de fațadă) trimite spre figura „Dictatorului” interpretat de Charlie Chaplin. Nimic altceva decât revenirea ideologiei extremiste mână în mână cu crima organizată, spre profitul câtorva manipulatori avizi de bani și de putere.
Răul acelei perioade prezent și în România (în special printr-o infracționalitate sporită și printr-o corupție generalizată) este evocat de scriitor în ”Școala de gangsteri”. Sunt amintite și incluse în ficțiune furturile de la turiști străini cazați în hoteluri centrale din Suceava, atrași de tinere prostituate în cameră, îmbătați, adormiți. După care, membrii bandei unui oarecare „Fierăstrău” își însușeau bunurile de valoare, banii, bijuteriile. Poliția vremii era complezentă, nu lua măsurile necesare, dimpotrivă. Mita era la ordinea zilei, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Chiar și Garda Financiară era neputincioasă. Personajul fictiv Mihai Fagure, comisar integru, care se opune din răsputeri acestei stări de fapt, este pur și simplu eliminat în stil mafiot, de ziua lui, prin otrăvire. Aceste scene dramatice, evocate de personajul Costi Lazăr, jurnalist local, corespondent la BBC, contribuie la sporirea tensiunii narative a romanului, dar și la dimensiunea documentară privind ultimul deceniu al secolului trecut.
În roman se intersectează o serie de teme ce marchează literatura secolului XX și pe cea de la începutul secolului XXI, la care Constantin Severin este puternic conectat : fragmentarea identității, exilul și ”no man’s land”-ul, umbrele trecutului, memoria, imposibilitatea comunicării și a iubirii împărtășite. Dar și un hedonism de cea mai bună calitate, protagonistul fiind un împătimit al artei, al frumosului sub toate formele și în cele mai diverse epoci. Dacă în Frankfurtul tuturor singurătăților Mihai este puternic alienat (trăiește în condiții precare, nu are prieteni, este ca un animal în cușcă), în exilul final de pe insula Santorini are loc un neașteptat reviriment. Contactul vizual cu albastrul mării îl poartă pe bărbatul depresiv spre albastrul Voronețului, spre scena Judecății de Apoi. Adică, o revenire spre rădăcini și – implicit – spre normalitate, în ciuda pierderii unor ființe dragi.
Coerența stilistică a romanului ”Școala de gangsteri” este un alt punct forte: ca în toată proza lui, Constantin Severin nu este doar un povestitor, el include în schema narativă numeroase digresiuni descriptive, ample, poetice. În special fragmentele de ”flash back” sunt puternic încărcate de lirism, de nostalgie, demonstrând (dacă mai era nevoie) faptul că autorul nu s-a despărțit niciodată de poezia care i-a marcat adolescența și de lecturile din marile voci lirice ale lumii (spațiul încărcat de nostalgie și frumusețe al Copoului, ceața ce plutește peste Frankfurt, amintind de ceața ideologică a lui Matei Vișniec, albastrul intens ce înconjoară insula Santorini). Odysseas Elytis – reprezentant marcant al poeziei neoelene – nu-i este străin lui Constantin Severin, cititor împătimit, care a atras atenția criticii în anii de debut prin volumul de poezie ”Orașul alchimic”. Vocea cretanului Elytis continuă să-l fascineze, mai ales poemul ”Climat al absenței”, de care își amintesc toți cei îndrăgostiți de câștigătorul Premiului Nobel, 1979: „Nimic să nu vină/ Nimic să nu plece/ Toate frunțile libere/ Iar ca sentiment un cristal” (traducător: Victor Ivanovici).
Elaborată, fluidă, transparentă asemenea cristalului de stâncă, proza lui Constantin Severin face parte din peisajul literar postmodern și ilustrează angoasa contemporană a oricărui artist marcat de nevoia de a se exprima și gândi liber, de a transmite partea sa de adevăr, de a oferi contemporanilor opere care să-l reprezinte și să îi poarte amprenta.
Elena-Brândușa STEICIUC
