În memoriile sale, „Making It So”, actorul ne descrie traiectoria vieții sale, pornind de la clasa muncitoare, ajungând pe scena shakespeariană și culminând cu statutul de superstar al „Star Trek”.
„Making It So”, volumul lansat la începutul acestei luni, este autoportretul antrenant al lui Patrick Stewart despre viața petrecută pe scena britanică și pe nava USS Enterprise.
Sir Patrick, numit cavaler de către regina Elisabeta a II-a în 2010, a devenit celebru la nivel internațional portretizându-l pe căpitanul spațial autocrat Jean-Luc Picard din serialul SF „Star Trek: The NextGeneration”. El este și un venerabil veteran având la activ 60 de producții teatrale ale Companiei Regale Shakespeare din Marea Britanie. Cu toate acestea, ceea ce a dat acestor interpretări forța lor distinctivă a fost darul lui Stewart de a transmite într-un registru unic emoția ambiguităților psihologice. Dihotomiile se citesc mereu cu acută claritate, fie că îl întruchipează pe magistralul Prospero din „The Tempest” (îl vedem reflectând simultan: „Mă delectez cu puterea mea! Puterea m-a corupt!”) sau pe ambițiosul Macbeth („Trebuie să fiu rege! Gândurile mele mă sperie cu adevărat!”). Acele note de grație ale incertitudinii ar părea să-i vină firesc lui Stewart, acum în vârstă de 83 de ani, a cărui autobiografie este plină de un aer de surprindere uluită în fața propriilor succese. Acest lucru se datorează în parte faptului că celebritatea serioasă a ajuns târziu la el. Avea aproape 40 de ani când a început să joace Picard și aproape 60 de ani când a preluat celălalt rol pentru care este la fel de cunoscut, profesorul mutant X din seria de filme „X-Men”.
Stewart a crescut în nordul Angliei, în orașul Mirfield (cu o populație de 9.000 de oameni). Tatăl său a fost un sergent de armată care, din nefericire, a devenit „muncitor itinerant”, iar mama sa era muncitoare la fabrica de textile. Cu fratele lui mai mare împărțeau o casă mică, fără baie. Tatăl lui Stewart fusese un lider carismatic în armată. Nu s-a adaptat niciodată la viața civilă și își bătea soția când se îmbăta. Stewart scrie că doar după „decenii de analiză” a început să înțeleagă „impactul violenței, fricii, rușinii și vinovăției pe care le-am experimentat în copilărie” și că elementele furiei iraționale a tatălui său le-a strecurat în căutarea personajelor din portretele lui Shakespeare: tiranii.
Când era adolescent, spune Stewart, visul său scandalos era să fie șofer de camion pe distanțe lungi. Un profesor de engleză, Cecil Dormand, unul dintre dedicatorii cărții, i l-a „prezentat” pe Shakespeare și și-a îndemnat elevul să participe la programele locale de teatru. Băiatul a descoperit că a fi pe scenă era locul în care se simțea cel mai în siguranță. L-a ajutat și faptul că a crescut într-o epocă în care teatrul era considerat parte a vieții culturale de zi cu zi, chiar și în micuța urbe Mirfield, care avea „cel puțin șapte societăți dramatice active”, iar țara susținea o rețea largă și activă de companii de teatru de repertoriu. Când Stewart își termina școala la 15 ani, Dormand l-a întrebat dacă s-a gândit să devină actor. „Această meserie nu este pentru oameni ca mine”, a răspuns Stewart.
Profesorul Dormand a subliniat că tineri precum Stewart, Albert Finney și Richard Harris formau un noul val primit cu entuziasm în teatrul britanic. După scurte perioade petrecute ca reporter de ziar local și vânzător de mobilă, Stewart a fost admis la Bristol Old Vic Theatre School. Și așa a început o ucenicie în repertoriul teatral care l-a condus spre un loc în Royal Shakespeare Company din Stratford.
După valorile actuale ale faimei, lui Stewart i-au trebuit două decenii pentru a deveni „cineva” atunci când a fost selectat în mod surprinzător pentru rolul lui Picard. În autobiografie, Stewart este generos cu detalii despre experiența sa pe „Star Trek”.
Ca iubitor al tradiției teatrului am fost fericit să aflu despre viața lui Stewart centrată pe scenă, chiar și atunci când el nu era în centrul atenției. Viața timpurie a lui Patrick este o poveste dickensiană despre violența domestică și nenorocire, transformată din întâmplare și de niște oameni buni în actorul admirat și iubit pe toate meridianele. El ne oferă o privire fascinantă asupra metodelor de lucru neortodoxe ale unor mari actori clasici precum John Wood și Ian Holm (care au avut o criză în timpul interpretării „The Iceman Cometh”) și ale regizorilor Peter Brook, Trevor Nunn și Peter Hall. Mi-ar fi plăcut să citesc mai multe despre relația personală și profesională de durată a lui Stewart cu Ian McKellen, cu care a apărut memorabil în „Waiting for Godot” a lui Beckett, asociat în rotație pe Broadway cu „No Man`s Land” de Pinter, în anul 2013. McKellen a fost cel care l-a sfătuit emoționant pe Stewart, când se pregătea pentru Macbeth, să caute cheia personajului în conjuncția „și” din solilocviul care începe „Mâine și mâine și mâine …”.
Stewart a lucrat constant, dar nu senzațional. Peter Brook l-a respins la prima sa versiune a lui „A Midsummer Night`s Dream”, iar Stewart a luat-o personal. „Nu am fost suficient de bun pentru Peter Brook. Așa este viața unui actor, chiar și una de succes. Aceste sentimente nu dispar”.
O notă aparte este despre o casă din Los Angeles pe care o avea Stewart la un moment dat, despre care a devenit ferm convins că era bântuită. „Da, era bântuită casa. Nu am niciun dubiu. Erau prezente în acea casă fenomene care nu puteau fi explicate și pe care le-am trăit și au fost trăite și de alții. Fiul meu, într-o zi, venea acasă de la facultate și era singur în casă, iar dintr-o dată toate cărțile dintr-un raft al bibliotecii au fost aruncate prin cameră. Acest lucru l-a speriat atât de tare încât a fugit din casă și m-a așteptat afară până am venit acasă”, își amintește Stewart. „După ce m-am mutat din casă, pentru că devenise deranjant să trăiești cu zgomote, pași pe scări, voci în camere goale, senzații de schimbări de temperatură și așa mai departe, am închiriat casa și într-o zi mama m-a sunat și mi-a spus: <Nu ne-ai spus toate celelalte lucruri care au venit cu casa ta>. Ea și familia ei au trăit aceleași lucruri pe care le-am experimentat și eu!”, precizează Sir Patrick.
În privința planurilor de viitor, Stewart are un rol în film pe care speră să-l realizeze curând și intenționează să-și continue munca îndrăgită în teatru. „Mă gândesc mult la ce piese vreau să fac”, spune el. „Nu vreau să renunț la teatru. A fost principala sursă de actorie din viața mea și, la început, a fost tot ce mi-am dorit să fac. Filmul și televiziunea s-au petrecut întâmplător. Mi-a plăcut foarte mult, dar nu am un public viu în film și un public receptiv este cel mai important pentru mine”.
Despre apariția cărții, Stewart a declarat revistei „Entertainment Weekly” că a ales să scrie singur cartea și a refuzat ofertele biografilor „fantomă”. A profitat de pandemia Covid și a început să scrie. „Din momentul în care mi-am ridicat mâinile pentru a începe să tastez prima propoziție m-am pierdut și nu mă așteptam la așa ceva. Mi-a luat ceva timp să realizez cât de cufundat și pierdut eram. Acest lucru poate suna destul de pretențios, dar mi-a trebuit ceva timp să-mi mut capul de la copilărie la anii adolescenței, la primele mele experiențe ca actor, să revin în cotidian și să știu ce îmi doream la cină”, a mai precizat Sir Patrick.
„Making It So: A Memoir”a fost lansată la Gallery Books, iar Stewart a rămas surprins să afle de la agentul său că ar putea fi unul dintre puținele titluri în care cartea audio se vinde mai bine decât ediția tipărită, având în vedere vocea emblematică a lui Stewart.
„A fost provocator. Eu nu am ascultat niciodată o carte audio până acum”, a spus Stewart, adăugând: „Editorul a spus că acest lucru ar putea fi foarte important: tu spui propria ta poveste. Combinația dintre vocea ta și ceea ce ai scris ar putea avea un impact foarte mare. Sunt uimit și încântat să constat că deja stârnește mult interes”. Credeți-mă că are dreptate. Versiunea audio a cărții te transpune într-o stare de profundă uimire pentru darurile lui Patrick Stewart.
Proza lui este elegantă și frumoasă, asemănătoare cu un diamant prin claritatea și precizia sa, iar amintirile despre viața lui sunt pline de tandrețe, perspicacitate, candoare și patos.
După ce a cucerit filmul, televiziunea și teatrul, Stewart se poate gândi la cuvântul scris ca fiind ultima sa frontieră?
George Alupoae, licențiat în arte
