Stejărel Olaru – Nadia și Securitatea

În noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989, șapte persoane înaintau grăbit, dar cu băgare de seamă, spre granița dintre România și Ungaria. Pămîntul înghețat scîrțîia zgomotos sub picioarele lor, sau așa li se părea cînd își potriveau cu greu mersul printre brazdele adînci ale arăturii. Din cînd în cînd auzeau cum, în depărtare, în satele din preajmă, latră cîinii și se temeau că ei erau motivul neliniștii animalelor.” Așa începe „Nadia și Securitatea”, cea mai recentă carte a istoricului și politologului Stejărel Olaru, lector universitar, expert în istoria serviciilor de informații, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Scrise în urma unei documentări minuțioase, prin cercetarea arhivelor (CNSAS, Ministerul Afacerilor Externe, etc.), a presei vremii, a unor mărturii scrise, cele peste patru sute de pagini compun „o carte de istorie, însă una ca un roman, în parte de groază, în parte politic” așa cum precizează editura Epichistory, care a publicat-o în 2021 (colecția Epica Fiction & History).

Nadia Comăneci, „simbol al perfecțiunii în gimnastica feminină” a decis să părăsească țara la sfîrșitul lui 1989, la vîrsta de 28 de ani. A recurs la acest gest extrem pentru că, așa ca mulți alți români, nu se mai identifica sub nici o formă cu o țară sufocată de dictatură. Nadia era captivă a celebrității ei: pe de o parte se bucura de o faimă planetară, pe de alta era supravegheată constant de poliția politică. Plecarea din România a fost organizată și plănuită îndelung cu ajutorul unui fost transfug, Constantin Panait, cetățean american, care ajuta ducerea la bun sfîrșit a „tendințelor evazioniste” (ca să folosesc termenul din limba de lemn a vremii…) ale cetățenilor români sufocați de dictatură.

Stejărel Olaru, un cercetător pasionat dar și un condei meșteșugit, un povestitor înnăscut, reconstituie cele mai importante secvențe din biografia Nadiei, care – după cum spune Radu Paraschivescu – „seamănă foarte puțin cu ceea ce știam din presa de atunci și din zvonistica ultimelor decenii.” Filmul vieții unei mari campioane este recompus pe fundalul epocii, al familiei, a cadrului în care a fost formată și antrenată, într-un mediu înțesat cu nenumărați informatori care scriau cu hărnicie rapoarte despre tot ce se petrecea în viața ei și a familiei.

Chiar de la bun început, am fost mișcată descoperind curajul acestei mari sportive, cu un desăvîrșit spirit de echipă, dovedit în condițiile extreme ale evadării: în noaptea aceea de răscruce din viața ei, faimoasa Nadia trece frontiera în Ungaria cu grupul de „frontieriști”, conduși de o călăuză, Gheorghe Talpoș. După trecerea ilegală sînt prinși de grănicerii maghiari, duși la pichetul din Kiszombor, unde atitudinea gimnastei este demnă de tot respectul: „…unii membri ai grupului urmau să fie predați autorităților române pentru că li s-a refuzat rămînerea în Ungaria. La auzul deciziei grănicerilor maghiari, Nadia a avut o reacție promptă și surprinzătoare, afirmînd că într-o astfel de situație se va întoarce cu ei în România. < Aici mi-a plăcut de Nadia, a fost bățoasă!>, își amintește ciobanul Talpoș, care probabil nu realiza în acel moment ce s-ar fi întîmplat cu el dacă ar fi ajuns în mîinile Securității”. (p. 10)

Stejărel Olaru completează informația cu un fragment din cartea autobiografică a Nadiei Comăneci, „Scrisori către o tînără gimnastă”, în care același episod este relatat de cea care s-a comportat ca o adevărată eroină: „ – Uite, le-am spus polițiștilor, rămîn numai dacă i se permite întregului grup să stea la voi în țară. Cuvintele îmi ieșiseră din gură înainte să-mi dau seama ce se întîmpla. Gimnastica mă învățase să fiu o jucătoare de echipă, iar în prezenta situație echipa mea erau tovarășii de călătorie. Nu mă gîndeam decît că situația nu era corectă. Trecînd granița ne asumaserăm cu toții aceleași riscuri și era drept să rămînem în aceeași formație. <Am venit împreună, rămînem împreună!>. Spre totala mea surprindere, poliția a fost de acord”. ( p. 11)

Parcursul și ascensiunea tinerei gimnaste născute la Onești, într-o familie simplă, sînt uimitoare și mai mult decît emoționante, văzute acum prin prisma lecturii acestei cărți. Am citit cu o revoltă constantă descrierea modului violent și abuziv în care micuța sportivă și colegele ei erau antrenate de Bela Karolyi, un perfecționist în meseria lui, dar un om dur, care nu se sfia să-și bată și chiar înfometeze elevele. În urma „Marelui dans” de la Montreal, Nadia obține un răsunător succes și recunoașterea internațională, devenind „o mașină poetică, absolut sublimă”, cum spune autorul. „De acum încolo, se va vorbi despre gimnastica de dinainte și de după Nadia Comăneci” pentru că „firava și enigmatica” româncă revoluționase această disciplină, intrînd în legendă.

Dar cum s-au obținut toate succesele Nadiei? Care era strategia antrenorului? Redau un fragment de la paginile 109-110 care are darul de a revela cititorilor pedagogia (dacă se poate numi așa…) cuplului Marta și Bela Karolyi, mentalitatea lor de stăpîni de sclavi: „Principalul informator care a descris abuzurile celor doi antrenori a fost tot <Nelu> ( a se citi Geza Poszar, fostul coregraf al gimnastelor de la Onești, fugit în Statele Unite, dar turnător zelos, – n.n.), chiar în primele sale note informative de la începutul anului 1975. A continuat să o facă pînă în zilele noastre. În anul 2020, intervievat de doi realizatori americani de film documentar, Geza Poszar le-a mărturisit că Bela și Marta Karolyi au fost niște antrenori violenți, care și-au agresat gimnastele atît fizic, cît și verbal. < Striga la ele și le umilea. „Vacă grasă! Purcea!”>. Le pălmuia pe fete și acestea erau foarte speriate. Marta obișnuia să le ia de gît și să-și înfigă degetele în el. Fetelor le rămînea urma degetelor pe obraji”. Nici soțul Martei nu era mai prejos, după cum menționează Stejărel Olaru: „Palma lui Bela Karolyi era atît de grea încît victima, un copil neajutorat, se prăbușea la pămînt, rostogolindu-se cîțiva metri”. Cum a fost posibil ca autoritățile să nu miște un deget și să permită astfel de umilințe ale copiilor, atmosfera sumbră de roman dickensian ?

Ni se explică în paginile ulterioare că protecția lui Ilie Verdeț l-a salvat pe antrenor de la anchete, iar scrisoarea anonimă, plină de incorectitudini gramaticale, trimisă de micile gimnaste lui Nicolae Ceaușescu pe 17 iunie 1976 a rămas fără răspuns: „Cu greu ne adresăm dv. pentru a vă ruga să faceți ceva pentru a ni se reda copilăria care zi de zi ne-a fura acest om fără suflet care se numește dl. profesor Bela Karolyi. Cu gîndul la binele lui, noi am ajuns ca niște sclavi. Știam că nu se bat copii dar noi așa cum a citit din cărți facem lecții ca în vechile circuri cu bătaie și pedepse. Dorim să muncim și am dovedito dar nu cu biciul. Cerem ca acest domn căci nu ne lasă să vorbim altfel să nu mai lucreze cu noi”. (p. 112)

O altă tehnică inumană era înfometarea. Pentru ca fetele să poată atinge perfecțiunea și să facă salturi fără cusur, antrenorul le supunea unui regim drastic de slăbire, ținîndu-le fără mîncare sau apă înainte de competiții, mai ales pe Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu. „Lipsa lui de empatie era evidentă. Bela Karolyi obișnuia să mănînce cu poftă și pe săturate în fața sportivelor, ceea ce le amplifica suferința, fapt confirmat de Nicolae Vieru (fost președinte al Federației Române de Gimnastică – n.n.) în volumul său: <fetele erau ridicate de la masă nemîncate, în ciuda unui meniu foarte bogat comandat de el>. Informatorul <Nelu> a spus același lucru, dar cu alte cuvinte, într-una din notele sale informative: <Este un sadic, deoarece chiar la masă, în prezența fetelor înfometate, el înfulecă fără bun-simț>”. (p. 118)

Între familia Nadiei, în special mama – Ștefania Comăneci – și antrenori au existat tensiuni importante, provenind din orgoliul celui din urmă, care nu suporta faptul că eleva lui era mai faimoasă decît el, cel care o crease ca gimnastă. „Ștefania a considerat că Nadia, prin talentul ei, l-a făcut pe Karolyi cel mai apreciat antrenor de gimnastică, în timp ce tehnicianul afirma că, dimpotrivă, el a lansat-o pe Nadia și datorită măiestriei lui a ajuns cea mai bună sportivă a lumii”. (p. 167) O sportivă care, ajunsă la vîrsta adolescenței, are depresii, nu mai poate suporta injurii precum „vacă medaliată” și face din ce în ce mai des gesturi de nesupunere, fugind din cantonament sau chiar mimînd o tentativă de suicid. Nadia nu își dorește decît o viață normală, fără să fie mereu luată la întrebări de toți cei plasați în jurul ei („unde te duci ?”, „ce faci”): „…atît de faimoasă în întreaga lume, jinduia acum după lucrurile banale ale vieții: să aibă un prieten cu care să se plimbe nestingherită în parc sau să meargă la magazin, la discotecă sau la cinema, fără să ceară vreo aprobare, fără să dea socoteală cuiva”. (p. 217)

Închid cartea aceasta de pe coperta căreia mă privește chipul obosit al unei fetițe cu pieptul acoperit de medaliile de aur obținute la Olimpiada de la Montreal în 1976 și nu pot să nu constat că, în meciul ei îndelungat cu Securitatea, Nadia a ieșit învingătoare pe toate planurile: personal, profesional, uman. A reușit cel mai spectaculos salt al ei atunci cînd și-a luat zborul din colivia în care eram ținuți cu toții, s-a reconstruit în Canada și Statele Unite, a revenit în țară, nu a uitat de unde a plecat și a continuat să ajute cu generozitate gimnastica din România. Cartea aceasta pur și simplu nu trebuie să lipsească din bibliotecile românilor, din țară și de pretutindeni.

Elena-Brândușa Steiciuc