Puțină lume știe că sportivii de elită din Grecia și Roma antică aveau parte de celebritate, cîștigau mari premii, făceau turnee și chiar se sindicalizau.
Grecii antici trăiau în aproximativ 1.000 de comunități autonome, extinzîndu-se, în termeni moderni, din vestul Spaniei pînă în estul Afganistan-ului, din nordul Ucrainei pînă în sudul Egipt-ului. În multe dintre aceste așezări se organizau festivaluri care combinau sărbătorile religioase cu evenimentele atletice, în special aruncarea discului și a suliței, alergarea, luptele și cursele de care.
Au fost organizate sute de festivaluri, suficiente pentru ca circuitele să se dezvolte, iar sportivii să poată participa la competiții locale, precum și la unul dintre evenimentele cele mai semnificative, precum cel desfășurat la Olympia. Sportivii călătoreau și se înscriau pe banii lor pentru a participa. Nu exista niciun cuvînt pentru amator în lexicul sportiv din Grecia antică și practic toți artiștii de elită erau profesioniști.
Unii erau sportivi „cu normă întreagă” și toți concurau pentru premii. Învingătorul în cursa la Jocurile Panatenaice a cîștigat 100 de amfore de ulei de măsline, a căror vînzare ar fi putut cumpăra o jumătate de duzină de sclavi.
Sportivii talentați erau sponsorizați de binefăcători civici și de autoritățile orașului, iar cei mai de succes – care aduceau renume orașului lor – cîștigau pensii publice după ce se retrăgeau din sportul competițional.
Atît de dornice erau unele orașe să obțină victorii, încît i-au convins pe unii dintre artiștii vedetă să-și schimbe cetățenia. Cei mai de succes atleți (cum ar fi Theagenes din Thasos, care ar fi cîștigat peste 1.000 de întreceri) au avut ode comandate și statui ridicate pentru isprăvile lor.
Sportivii cîștigători s-au „sindicalizat”, formînd o asociație internațională pentru a-și apăra interesele în privința drepturilor și a recompenselor.
Cursele de care romane erau o afacere organizată la nivel internațional, unde se înscriau care din întreg imperiul. Caii erau crescuți în herghelii private și imperiale din Spania, Sicilia, Tesalia, Africa de Nord și Turcia. Pînă în secolul al IV-lea, numai la Roma s-au organizat 63 de zile de curse pe an, la fiecare participînd cîte 24 de care, adesea cu o participare de peste 100.000 de spectatori. Organizarea curselor de care era responsabilitatea a patru grupuri de curse care aveau statut de entități de afaceri în secolul I î.Hr. Inițial, managerii acestor grupuri erau antreprenori privați, iar de la sfîrșitul secolului al III-lea, aceștia au fost conduși de manageri profesioniști. Promotorii unei curse de care ofereau premii substanțiale în bani și plăteau grupurile pentru înscrieri și conducătorii de care. Aceștia din urmă primeau o parte din încasări și (chiar și pentru sclavi) un procent din orice premiu în bani. La capătul extrem al cîștigurilor din epocă s-a aflat spaniolul Gaius Appuleius Diocles, care a cîștigat 1.462 din cele 4.257 de curse ale sale, într-o carieră de 24 de ani.
Gladiatorii romani erau și ei sportivi profesioniști foarte pregătiți, pricepuți, deși, în general, nu erau cetățeni liberi, ci criminali condamnați, prizonieri de război sau sclavi. Gladiatorii aparțineau unor unități de luptători ai căror manageri îi închiriau unor promotori care se ocupau cu organizarea luptelor. Acești promotori plăteau o taxă de „angajare” care era între 10% și 20% din valoarea gladiatorului, dar trebuiau să plătească costul integral dacă acesta era ucis sau rănit grav. Pe lîngă faptul că erau găzduiți și hrăniți de manageri, toți gladiatorii aveau dreptul la 20% din taxa de angajare și deseori obțineau o parte din premiul acordat în bani. De asemenea, puteau primi cadouri de la fani sau de la jucători de noroc (pariorii acelei epoci).
Cel puțin 300 de amfiteatre din jurul zonei mediteraneene au găzduit lupte de gladiatori. Pînă în secolul I, aceste lupte erau, de obicei, afaceri la scară mică, dar pînă în secolul al II-lea, unele dintre concursuri implicau sute de perechi de gladiatori care se luptau timp de cîteva zile sau chiar săptămîni.
Luptele nu luau forma unor sacrificii sau execuții, ci erau competiții dramatice, în reprize care durau de obicei între 10 și 15 minute. Aceste competiții atrăgeau publicul pentru că erau concursuri care cereau abilități și pregătire.
Moartea era pericolul nr. 1 în arenă, dar lupta era controlată de arbitri. Luptătorii puteau să se supună și să ceară milă. Deoarece decesele s-au dovedit costisitoare pentru promotori, au fost uciși mai puțini gladiatori decît sugerează mitologia „degetului în jos” .
Cîteva personaje excepționale s-au luptat de peste 50 de ori. Cei mai mulți dintre gladiatorii de top au participat la mai puțin de 20 de lupte.
Pentru acest ultim grup, cîștigurile din cariera sportivă reprezentau mai puțin de doi ani de salariu (la nivelul unui muncitor necalificat, cum am spune azi), recompensă destul de anemică pentru a-ți risca viața sau trupul, dar suficientă pentru a-ți cumpăra libertatea.
Geo Alupoae, critic de teatru
Foto 1: Un mozaic înfățișînd o luptă de gladiatori în Casa Gladiatorilor, Cipru.
Foto 2: ”Cursa de care”, de Jean-Léon Gérôme (1876). Institutul de Artă din Chicago.