Încă din secolul XIV-lea, Sfîntul Gheorghe, martirizat de romani în anul 303, a ajuns simbol al Angliei. Simbol al vitejiei, cinstei și dreptății, a fost ales patron al Angliei de regele Eduard al III-lea, impresionat probabil de poveștile cavalerești, cu dragoni uciși și prințese salvate. Pe lîngă patronul național al ucigașului de dragoni se află George Orwell, a cărui perspectivă morală, integritate politică și proză translucidă au devenit standardul la care au aspirat generații întregi de jurnaliști, scriitori și gînditori publici.
Romanele sale distopice din anii 1940, „Ferma animalelor” și „1984”, rezonează mai mult ca niciodată, în timp ce „Omagiu Cataloniei” (care descrie experiența trăită în războiul civil spaniol) rămîne un exemplu strălucitor de reportaj politic, care refuză să cedeze oricărei ortodoxii, fie de stînga, fie de dreapta politică.
Dar, ce șoc să aflăm că Orwell, pe numele său adevărat Eric Arthur Blair, a fost un partener neglijent și dur cu prima lui soție, Eileen O`Shaughnessy, cea care a murit în 1945, epuizată de un deceniu de neglijență și surmenaj. Este o ironie supremă că un scriitor, renumit pentru criticile aduse puterii, nu și-a deranjat conștiința reflectînd la propria putere exercitată necruțător asupra soției sale. El și-a împlinit visul ca Eileen, sexy, inteligentă, educată și amuzantă, să-i fie redactor, agent, secretară, suport al familiei și asistentă.
Există indicii că structura fabuloasă a fermei animalelor a fost ideea ei, iar subtitlul cărții „o poveste cu zîne” îi aparține fostei soții, evocînd anii studenției petrecuți la Oxford, unde a studiat cu J.R.R. Tolkien. Mai reținem și faptul că „1984” este titlul unei poezii scrise de Eileen cu mult înainte ca romanul să fie publicat. În loc să-i recunoască contribuțiile multiple, Orwell a „plătit-o” pe Eileen ștergînd orice urmă a ei din viața și opera lui. Cînd poetul Stephen Spender îi plângea de milă la moartea lui Eileen, Orwell recunoscuse că ea fusese „o bătrînă bună” și a început imediat să-i găsească o înlocuitoare printre numeroasele sale amante.
Eileen O`Shaughnessy (1905-1945) a studiat la Oxford cu bursă, iar apoi a renunțat la un master în psihologie pentru a se muta într-o căsuță de țară rece și fără instalații, pentru ca proaspătul ei soț să poată scrie. Ea a condus ferma și magazinul lor, i-a dactilografiat și editat manuscrisele, a avut diverse locuri de muncă, l-a alăptat pe fiul lor adoptiv, cînd acesta era bolnav de tuberculoză (perioadă în care ea suferea de tumori uterine), și l-a îngrijit pînă la moartea ei la vîrsta de 39 de ani.
În „Wifedom. Mrs. Orwell`s Invisible Life”, această carte zguduitor de aprigă, autoarea Anna Funder ne-o prezintă la început pe Eileen drept o fostă angajată într-o muncă administrativă de o importanță vitală, coordonînd pe frontul războiului civil spaniol sosirea voluntarilor britanici și eschivîndu-se de spionii staliniști care o țineau sub supraveghere. De altfel, datorită simțului ei organizatoric (care a presupus ascunderea pașapoartelor lor în arcurile sparte ale saltelei), ea și Orwell au reușit să iasă cu viață din Spania.
Aceeași vivacitate a caracterizat-o și în februarie 1945, cînd Eileen, bolnavă în stadiul terminal, plănuia să se întîlnească cu George la Londra pentru a se înfățișa în instanță unde urma să se finalizeze adopția fiului lor mult dorit, Richard. În loc să participe la această înfățișare alături de soția sa aflată în pragul morții,Orwell a plecat în Franța pentru a relata despre sfîrșitul războiului pentru ziarul „The Observer”. Funder speculează că adevăratul motiv ar fi fost că Orwell nu putea suporta gîndul că va pierde adopția. Autoarea concluzionează acest aspect al gîndirii orwelliene: „Pentru Orwell, atunci cînd femeile nu pot fi excluse cu totul, ele sînt puse la îndoială, trivializate sau reduse la note de subsol cu fontul de opt puncte”.
Cînd vine vorba de sex, lucrurile devin întunecate. Funder citează un caiet nepublicat, scris cînd Orwell era pe moarte, în 1950, în care el se plînge de „murdăria și dezordinea incorigibilă a femeilor” și de „sexualitatea lor teribilă și devorantă”.
Biografii bărbați ai lui Orwell insistă că acesta nu ar fi fost foarte interesat de femei, deoarece trupul său osos era devastat de tuberculoză. Pe de altă parte, ei sugerează pe un ton lumesc că Orwell a avut un aranjament sensibil cu soția sa prin care amîndoi își puteau lua alți iubiți. Această ficțiune a unei căsătorii deschise este, spune autoarea cărții, o modalitate de a minimiza adevărul incomod că Orwell ar fi fost un „prădător sexual”. Secretarele BBC, soțiile altor bărbați și chiar și cei mai apropiați prieteni ai lui Eileen au fost un joc pentru atenția lui înspăimîntătoare, dar superficială. Funder ajunge atît de departe încît numește unele dintre aceste jocuri „tentativă de viol”, deși nu explică niciodată cum am putea ști cu siguranță. În ceea ce privește afirmația biografilor că Eileen a fost de acord ca soțul ei să aibă iubiți, chiar încurajîndu-l „să se trateze” din cînd în cînd, Funder susține că este o prostie.
Citind cu atenție într-un pachet de șase scrisori adresate celei mai bune prietene, Norah Symes, ea dibuiește aici un rezervor adînc de durere și răni. Și există puține dovezi care să sugereze că fosta soție ar fi fost infidelă.
Eillen este cel mai bine descrisă într-un mozaic stilistic delirant, amestecînd biografie, note de călătorie, memorii, eseu politic și ficțiune în toată regula. Nu toată lumea se va simți confortabil în fața pasajelor în care Funder își permite să-și imagineze ce se întîmplă în capul lui Eileen. Strălucirea literară a lui Eileen O’Shaughnessy a modelat opera lui Orwell, iar inteligența ei practică i-a salvat viața. Dar de ce – și cum – a fost scoasă ea din poveste?
Folosind scrisorile recent descoperite de la Eileen către cea mai bună prietenă a ei (Norah Symes Myles), autoarea recreează căsătoria familiei Orwell, trecînd prin războiul civil spaniol și al doilea război mondial.
Căutînd cu uimire și o evadare din cotidian, Anna Funder se strecoară și în intimitatea eroului ei, George Orwell. În timp ce îl privește cum își creează eul interior, ea cugetă la al ei.
„Viața invizibilă a doamnei Orwell” este un hibrid strălucit, creativ, între scrisul de viață, polemica feministă și critica literară, un stil care schimbă modul în care citim.
Convingătoare și cu totul originală, cartea vorbește indirect despre munca necunoscută a femeilor de pretutindeni, oferind în același timp o viziune uluitor de intimă asupra uneia dintre cele mai importante căsătorii literare a secolului XX. „Dragostea, sexuală sau non-sexuală, este o muncă grea”, scria George Orwell. Este citatul care deschide cartea, asemeni gîndului feciorelnic al unui puști care zboară în bătaia săgeții erotice a celei pe care Cupidon i-a hărăzit-o.
Geo Alupoae, critic de teatru
