În ultimele luni am avut impresia că privim cu toții aceleași întâmplări, dar nu mai trăim în aceeași realitate. Au fost declarații, înregistrări, promisiuni, voturi și răzgândiri pe care le-am văzut cu ochii noștri. Și, totuși, de fiecare dată, s-au ridicat două tabere gata să jure că numai una dintre ele a văzut ce s-a întâmplat cu adevărat. Folosesc expresia „schizofrenizarea societății” cu grijă și în sens metaforic. Schizofrenia este o boală reală, care poate include deliruri persistente, halucinații, gândire dezorganizată și dificultăți de funcționare. Nu înseamnă „personalitate dublă” și nu este sinonimă cu minciuna, ipocrizia ori contradicția. Ca medic, nu pun diagnostice politicienilor sau societății și nu iau în derâdere suferința oamenilor bolnavi. Nu vorbesc despre o societate „schizofrenică”, ci despre schizofrenizarea societății: un proces prin care realitatea comună se fracturează și oamenii ajung să trăiască în versiuni incompatibile ale ei. Un politician poate să mintă, să uite ce a promis sau să spună astăzi contrariul a ceea ce susținea ieri. Politica a cunoscut întotdeauna asemenea răsturnări, iar publicul le mai iartă, le pune pe seama calculelor sau a interesului de moment. Dar când milioane de oameni aud o declarație, văd înregistrarea, iar a doua zi sunt gata să se certe că omul nu a spus-o, lucrurile nu mai țin doar de politician. În acel moment ni se cere tuturor să alegem între ceea ce am văzut și ceea ce ne spune tabăra noastră că am văzut.
În România, am urmărit asta pas cu pas în jurul Guvernului Bolojan. PSD a fost parte a coaliției care a convenit măsuri de guvernare, apoi, în declarațiile publice, a ajuns să le critice. Bolojan a vorbit chiar despre prăpastia dintre deciziile acceptate în coaliție și discursul de la televizor. În mai, PSD s-a retras de la guvernare și s-a alăturat moțiunii de cenzură împreună cu AUR, iar Guvernul a fost demis. Aproape șase luni, politica românească a fost prinsă într-o criză care a adâncit ruptura dintre tabere. Apoi, după ce Bolojan fusese prezentat ca omul care provocase dezastrul, Sorin Grindeanu i-a cerut să participe la construirea unui guvern responsabil, spunând că astfel ar avea șansa să „corecteze problemele pe care tot el le-a creat”. Omul descris ieri drept sursa răului era chemat astăzi să ajute la găsirea soluției. Nu spun că un politician nu-și poate schimba poziția. Spun că ar trebui să putem observa schimbarea fără să ni se ceară să ștergem din memorie ce ni s-a spus cu o zi, o lună sau șase luni înainte. Am văzut aceeași logică în episodul Daniel Zamfir. În direct, senatorul a scris pe o foaie: „Zamfir, senator PSD, nu va vota Guvernul Luca Niculescu”. Zece zile mai târziu era propus pentru funcția de ministru al Economiei. Zamfir a explicat că refuza un „vot în orb”, dar condiția aceasta nu apărea pe foaia arătată telespectatorilor. Poate că explicația lui contează; poate că există un context mai amplu. Dar atunci să ne întrebăm de ce, când e vorba de unii, hârtia semnată e proba decisivă, iar când e vorba de ai noștri, explicația de după cântărește mai greu decât ce scrie pe hârtie.
Aceeași întrebare se pune și în cazul lui Nicușor Dan. În campanie, a semnat că TVA nu va crește în mandatul său; ulterior, cota standard a fost majorată. Putem discuta despre constrângeri bugetare, despre deciziile Guvernului și despre motivele pentru care promisiunea nu a fost respectată. Dar să păstrăm aceeași măsură pentru toți. Dacă semnătura unui adversar e invocată ca dovadă a trădării, iar semnătura celui din tabăra noastră primește imediat circumstanțe atenuante, nu mai judecăm faptele: judecăm după cine le-a făcut. Și nu e doar un fenomen românesc. În februarie 2025, Donald Trump l-a numit pe Volodîmîr Zelenski „dictator”, apoi, întrebat dacă a spus asta, a răspuns că nu-și amintește. Declarația inițială fusese publică și rămăsese înregistrată. Când până și faptele recente ajung să fie negociabile, conversația devine un șir de loialități, nu de verificări. Și de aici restul cade ușor: fiecare tabără e convinsă că doar ea salvează România, iar ceilalți sunt pericolul însuși. Apar cuvinte ca „amibe”, „subumani”, „slugi”, „vânduți”, „uneltele Ursulei”. Nu sunt argumente, sunt încercări de a scoate un om din rândul celor cu care merită să mai vorbești. Rețelele sociale accelerează ruptura: fiecare primește confirmări, iar vocile din afară sunt caricaturizate sau eliminate. Ne retragem în grupul care ne confirmă totul și apoi ne mirăm că nu mai există punți. Neliniștea și epuizarea nu sunt etichete clinice, sunt reacții omenești la o conversație tot mai ostilă.
La Suceava, ruptura încape într-o parcare: pentru unii primarul n-a făcut nimic, pentru alții e erou. Abonamentul anual de 500 de lei pentru parcarea de domiciliu a devenit front de partid: unii anunță reducerea la 100 de lei, subiectul ajunge la vot în Consiliul Local, iar fiecare tabără vede ori dovada propriei dreptăți, ori încă o manevră a celorlalți. O taxă redusă poate răspunde unei nemulțumiri concrete, dar nu va ridica peste noapte gardul dintre tabere. La fel, Guvernul Luca Niculescu a primit votul de învestitură, poate administra țara, dar nu poate obliga societatea să-și refacă punțile. Se schimbă Guvernul, se schimbă taxa, dar obiceiul de a căuta următorul motiv pentru care ceilalți trebuie urâți rămâne. Gardul e tot acolo, iar pietre se găsesc mereu.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
