Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței (II)

Identitatea protagonistului prinde contur treptat, Vasea este tot mai puternic angrenat în peisajul social al anilor ’90, despre care dă informații precise, într-o radiografie perfectă. Foarte importantă este, după cum știm, pe orice meridian, chestiunea limbii, cu atît mai mult în Basarabia: „În Chișinăul acelor ani conta foarte mult limba în care vorbeai. Limba era o marcă foarte importantă care producea o anumită ruptură, un anumit conflict, determina o anumită poziție în ierarhia socială a capitalei. Marca de superioritate o avea limba rusă vorbită bine; aceasta arăta apartenența la grupul urban dominant, grupul de putere și de prestigiu. Aici puteau fi nu doar ruși, ci și multe alte naționalități vorbitoare de rusă. Vorbitorii de rusă curată, fără impurități etnice. Limba pură a puterii. Și moldovenii puteau face parte din acest grup, cu condiția să vorbească corect rusa. Să o vorbească nu doar bine, ci și fără accent”. (p. 179) Clasificînd fondul sonor al epocii, Vasile Ernu rememorează „lupta pentru a scăpa de accent” a basarabenilor românofoni, importantă pentru propulsarea lor, dintr-un fel de „cameleonism social și cultural”, devenind astfel… mai ruși decît moscoviții. Totuși, este perioada în care spiritul național reînvie, apare gruparea așa-numiților „patrioți” din Chișinău, care adoptă sintagma „limba română” în loc de cea oficială („limbă moldovenească”), citesc multă literatură română, folosesc simbolurile naționale. Bref, încearcă să reînnoade „firul pierdut undeva în secolul al XIX-lea”. (p. 189)

În structură socială complexă a vremii, tinerii din generația viitorului scriitor sînt grupați fie în „tusovka”, fie în banda „gropnicilor”, ultimii distingîndu-se printr-o atitudine de revoltă și violență, imitînd cultura pușcăriașilor, provocînd prin vestimentație și maniere brutale. Aceștia ascultă cu predilecție „șansonul” banditesc, au un adevărat cult pentru muzica lui Vladimir Vîsoțchi și Viktor Țoi, leader al formației Kino, „unificatorul” care „surprinde cel mai bine spiritul timpului său”, ale cărui texte sînt integrate pe parcursul romanului autobiografic. Superbe ecouri intertextuale!

Are loc o adevărată schimbare de paradigmă, rock-ul și muzica „metaliștilor” pătrund în URSS, apare moda culturismului, apar chiar și grupări de „neofa” (care, purtînd zvastica, răsturnau istoria și interpretările), apar „bikerii” (tinerii „cu motoarele veșnic pornite”). După cei 70 de ani de comunism și ateism obligatoriu, libertatea cultului este garantată, se petrece o adevărată explozie religioasă, și dintr-o dată apare „Babilonul religios” în care toate etniile din Basarabia își regăsesc identitatea religioasă, apar pe străzi chiar și tineri adepți ai hinduismului îmbrăcați în haine ciudate și cîntînd încontinuu mantra „Hare Krșna”. În stilu-i inconfundabil, Vasile Ernu ajunge la concluzia următoare: „La sfîrșitul anilor ’80, acea țară cenușie și uniformă care se presupunea că a construit un om unic, unitar – homo sovieticus – s-a trezit cu un Babel format dintr-o mulțime de triburi de o diversitate amețitoare. În acele zile, toată lumea credea în orice, cu excepția comunismului. Cînd URSS ne-a văzut în ce hal eram a făcut infarct și a dispărut”.

Adolescentul dependent de cărți și de lectură trece printr-o stare de derivă, „un soi de indiferență și ironie cinică față de tot”, o atitudine definită prin termenul „pofig”, care în românește ar putea fi tradus prin „miserupism”: „Mîrîiam mereu ceva – pofig la orice”. (p. 96) Este perioada cînd devine pasionat și de cea de-a șaptea artă, frecventează cu religiozitate cinematografele din Chișinău și „videosalonul” (sală privată unde se difuzau casete cu filme occidentale). Vasea descoperă piața neagră de carte și se construiește intelectual prin lectura volumelor cu care face un mic trafic. Iată cum narează autorul – cu o nedisimulată autoironie – un episod semnificativ: „Sioma, evreul cu care lucram, m-a chemat și mi-a dat comanda: <Mergi la Odessa și cumpără de la Drujba asta. Am o comandă mare.> Am citit: un oarecare George Călinescu, <Istoria literaturii române>. O nimica toată: dimineața plec, seara vin. Un pachet mic de zece cărți, floare la ureche. Aveam să blestem toată literatura română: de unde să știu eu, un adolescent naiv, că acest Călinescu a scris o carte cît toate zilele? Așa am făcut cunoștință cu literatura română, despre care în ’88 nu știam mai nimic, cu excepția cronicarilor și a clasicilor. Am tîrîit-o, am blestemat-o și am iubit-o. Aveam să o iubesc și mai tîrziu”. (p. 208)

Ultimul an de liceu este marcat de mediul boem al Chișinăului. Vasile Ernu face o descriere amănunțită a Școlii nr. 1 din spatele primăriei, dar și a cafenelelor frecventate, unde grupul său de prieteni are ocazia de a întîlni membri marcanți ai intelighenției basarabene a epocii: scriitori (Emilian Galaicu-Păun, pe care îl alintă „Jesus” … ”pentru că era slab și avea părul lung”), actori (Mihai Fusu, Petru Vutcărău, Andrei Sochircă, Boris Cremene, Ion Sapdaru, Nelly Cobzaru), pictori, jurnaliști (Seva Cernei, Vlad Butnaru), care-și duc viața aici într-o abulie etilică: „La Fulgușor și Moldova toți luptau cu timpul care se oprise în loc. Pămîntul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture ceva mai tîrziu, după încă un rînd”. În aceste cafenele unde se bea cafea la ibric și se practica un passtime oriental – ghicitul în cafea – s-a format gruparea „neformalilor”, pe care se va sprijini perestroika, adică „organizații, grupuri sociale constituite pe diverse interese, nu neapărat politice. Ei își petreceau timpul împreună, bombănind împotriva regimului: aveau destule motive”. (p. 339)

Familiarizat în egală măsură cu marea cultură rusă, dar și cu Orientul, membru al ultimei generații de basarabeni care a scris cu litere chirilice, Vasile Ernu își face un autoportret lucid, notând principalele caracteristici ale „copilului Imperiului” crescut să vadă „totul de la înălțime, pe întinderi mari” și privind cu superioritate spre România. Îndrăgostindu-se de literatura română după lectura lui Bacovia („Eram sigur că e punkist”…), nu-și neagă apartenanța la confesiunea neoprotestantă: „Sînt copil de sectant, am un sentiment religios profund, o <mistică sectară> care, recunosc, mi se pare foarte atrăgătoare. Este sensibilă, este protectoare, oferă sens, oferă emoții, chiar dacă e mai puțin rațională” (p. 349) Vasea, împreună cu Ghenură și Johnny – tineri „prea romantici și inconștienți” – este implicat deja în contextul politic și lucrează cîteva luni cu viitorul prim-ministru Mircea Druc. În 10 noiembrie 1989 (Ziua Miliției sovietice) organizează un protest pașnic contra regimului, pregătind cîteva pancarte dintre care cea mai originală este „Să dăm la topit bastoanele pentru prezervative”. În scurt timp, tinerii sînt ridicați, încătușați, iar curajul lor declanșează la Chișinău „o noapte nebună, cu ministerul în flăcări, cu lupte de stradă cum nu s-au mai văzut”. (p. 355)

Călătoria spre maturitate încheie cercul. Exaltat, plin de speranță, Vasea pleacă la studii în România, „o țară a făgăduinței, o țară pe care o știam doar din povești, cărți și filme”. Va avea loc o a doua naștere a protagonistului, o inițiere în vîrsta adultă, care se va petrece în spațiul despre care avea cunoștințe pur livrești și pe ai cărei locuitori nu-i întîlnise încă. Secvența acestui început narat de ultimul capitol merită reținută: „Am urcat în trenul Chișinău-Ungheni. Nu aveam un bagaj prea mare: cîteva rînduri de haine, ceva de mîncare, o periuță de dinți și un săpun Fa. Mai aveam două cărți, iar în buzunar 20 de dolari americani. Era toată averea mea”. (p. 363) O pauperitate materială contracarată de o imensă bogăție culturală și spirituală. Tinerii basarabeni ce pleacă la studii în România împărtășesc aceeași stare: „Eram ca niște avioane gata de decolare. Atîta speranță și entuziasm era în noi, încît timpul care în urmă cu cîțiva ani se scurgea prea încet, acum explodase.[…] Noi eram atît de exaltați, că aproape levitam. Pluteam pe deasupra istoriei”. (p. 364-365) Copiii-dingo, pe cît de sălbatici, pe atît de nostalgici, se îndreaptă spre o altă lume, „cu alte icoane, cu alți demoni, cu alte bucurii și dureri” spre o nouă utopie.

Sînt „ultimii copii abandonați ai acestui secol”, o iau de la capăt făcînd tabula rasa de secolul XX, pregătindu-și debutul în secolul XXI.

Termin lectura acestui roman original și profund în care Vasile Ernu navighează ușor pe fluviul memoriei, cu un talent de povestitor care nu este egalat decît de acuitatea observației antropologice. Romanul poate fi citit în mai multe chei de lectură, la intersecția cărora se află adevărul despre o întreagă generație de români basarabeni și, mai ales, despre un tînăr care s-a integrat perfect în contextul noi sale țări, România.

Mergeam spre viitor, eram aproape fericiți și nu știam că fericirea noastră se apropie de sfîrșit căci viitorul deja începuse”. Copilul-dingo pasionat de Tarkovski, Bulgakov, Bacovia, Kino va reuși să-și contureze identitatea în noua patrie, devenind unul dintre cei mai pregnanți autori români contemporani.

Elena-Brândușa Steiciuc