Universitara suceveană Rodica Nagy – unul dintre marii lingviști actuali – a publicat la editura Universității „Ștefan cel Mare” o ediție critică bilingvă alături de un studiu introductiv și note la gramatica limbii române redactată în limba franceză de Vasile Alecsandri, semnată cu pseudonimul V. Mircesco. Cercetătoarea a asumat în egală măsură rolul de traducător ce urmează cu fidelitate originalul, definind acest text drept un „model pentru maniera de organizare și de repartizare echilibrată a elementelor ce constituie descrierea sistemului limbii și a secvențelor care facilitează competența de comunicare”. (p. 9) Apărut într-o condiție grafică sobră și rafinată (acuarelele de pe copertă, semnate de Sorina-Iulia Nagy, reprezintă o imagine de epocă din Paris cu catedrala Notre-Dame în fundal și biserica „Trei Ierarhi” din Iași – cele două fațete ale identității culturale a lui Alecsandri), volumul constituie o recuperare necesară.
În consistentul text liminar, Rodica Nagy remarcă pertinent „rezonanța autorului cu ideile care animau spiritul cultural european, corespunzător unor politici lingvistice care vizau desăvîrșirea educației ca vector de influență asupra societății”. (p. 10) Contextualizînd, ea continuă cu informații despre climatul intelectual al românilor în veacul al XIX-lea, în care a existat o puternică deschidere către valorile culturale occidentale (în special franceze), pe cînd în țara lui Montesquieu continua un mai vechi interes (politic, economic și cultural) pentru lumea orientală și balcanică. În acest climat de răscruce pentru existența poporului nostru, tînărul Vasile Alecsandri a militat pentru „înnoirea, modernizarea, unificarea și cultivarea limbii naționale” (V. D. Țâra, 2001), fiind conștient de decalajul mare dintre limbile de cultură ale epocii și limba română din acel moment.
Avînd ca model gramatica lui J. A. Vaillant apărută în 1840, „bardul de la Mircești” a dorit să facă accesibilă limba sa francezilor interesați de afaceri în Țările Române, fiind în același timp conștient de limitele sale, așa cum declara într-o scrisoare din 1863 adresată lui Al. Hurmuzachi, menționînd proiectul său, text redat în grafia vremii: „Nu am avut niciodată pretenția de a fi un gramatic desăvîrșit și dacă m-am apucat de o asemenea lucrare grea, am făcut-o pentru a înlesni străinilor studiul limbii noastre”. (p. 16) Act de reverență față de un model intelectual inalterabil, demersul universitarei sucevene este diferit față de republicările anterioare ale gramaticii lui Alecsandri prin faptul că propune pentru prima dată și traducerea textului, care reflectă „formele limbii române pe care autorul le-a avut în vedere, le-a clasificat și le-a explicat, în corespondență cu normele actuale”. (p. 18) Este amintită și receptarea (elogioasă sau critică) a acestei gramatici în Franța și alte țări occidentale de către cercetători străini care au abordat limba română.
Cele 60 de pagini în care prof. dr. Rodica Nagy prezintă structura și caracteristicile lucrării sînt un adevărat curs magistral, susținut de o bibliografie consistentă. Autoarea definește gramatica lui Alecsandri ca fiind „orientată prevalent descriptiv și normativ”, trecînd în revistă maniera în care scriitorul prezintă lectoratului francofon diversele categorii gramaticale, rezervînd fiecăreia un mic sub-capitol: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția. În ceea ce privește vocabularul – prezentat în a doua parte a „Grammaire de la langue roumaine” – Alecsandri continuă activitatea și maniera de lucru a predecesorilor, organizînd materialul în funcție de cîmpurile semantice, extrăgînd și condensînd sugestii din gramaticile românești: „Despre cer și elemente”; „Despre timp și diviziile lui”; „Despre zilele săptămînii”; „Despre lumi”; „Graduri de rudire”; „Despre om și femeie”; „Despre părțile trupului”; „Despre stări și meserii”; „Despre părțile casei și ale orașului”; „Despre mobilele casei”; „Despre ale mîncării”; „Despre îmbrăcăminte și toaletă”; „Despre funcțiile omului”; „Verbe”; Adjective”; ”Despre culori”; „Despre instrumente și alte obiecte”; „Despre sentimente, calități, defecte”; „Despre dobitoace, păsări, flori”.
Modernitatea gramaticii lui Alecsandri constă și în interesul pentru asigurarea competențelor de comunicare orală în limba română ale francezilor, adoptînd „o formulă pedagogică ce avea deja tradiție în gramaticile străine și românești”. (p. 67) Astfel, secțiunea intitulată „Dialoguri” propune un grupaj de texte în limba română, cu traducerea în franceză, texte destul de artificiale și convenționale, dar utile pentru „exersarea unei minime libertăți discursive”. (p. 68) Iată cum definește Rodica Nagy acest segment plin de originalitate: „…spiritul convivial, înclinația spre polemică și dramatizare, umorul, tonul moralizator dublat de bonomie, se pot camufla în succesiunea de enunțuri realizate pentru a reconstitui cele mai uzuale situații cotidiene de comunicare orală sau scrisă, după caz, care facilitează demersul didactic”. (p. 68) Alecsandri vizează și competența culturală a utilizatorului acestui ghid, de aceea îl familiarizează cu atmosfera politică a spațiului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu practici și mentalități autohtone, cu specificul cadrului istoric și geografic.
Concluziile eminentului lingvist sucevean sînt enunțate la finalul acestui studiu. Demersul său de publicare a lucrării la un secol și jumătate de la apariția inițială vizează „conturarea imaginii integrale a contribuției lui Alecsandri în direcția modernizării limbii române literare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, credința că s-ar putea restitui astfel, cu reverență, o lucrare ce are meritul, dacă nu de a fi fost primul manual de învățare a limbii române destinat francezilor, măcar al ascendentului în privința redactării cu alfabet latin, în condițiile în care reforma ortografică era încă în faza unor proiecte aflate în opoziție”. (p. 82)
„Introducerea” semnată de lingvistul A. Ubicini (Paris, 20 octombrie 1863) își păstrează valabilitatea și utilitatea pînă în secolul XXI, pentru că acest „court aperçu sur la langue roumaine” face o prezentare a limbii în diacronie, susținîndu-i latinitatea, atestată chiar și de istorici „ostili naționalității române”. Ubicini se referă și la opiniile unor lingviști cu privire la etimologie, făcînd observații interesante cu privire la originea unor termeni. Prin urmare, istoricul născut în Lombardia nu poate fi decît admirativ față de eforturile lui Vasile Alecsandri care „n-a avut altă ambiție decît aceea de a fi primul care să faciliteze publicului francez accesul unei limbi vorbite azi de mai mult de opt milioane de oameni, frații noștri de origine și care din primele zile ale renașterii sale a produs deja opere demne de cele mai frumoase timpuri ale vîrstei de aur”. (p. 147)
Parcurgînd acest op scos din uitare, căruia Rodica Nagy îi dă o binemeritată strălucire, am găsit o nouă fațetă a lui Vasile Alecsandri, aceea de lingvist amator care dintr-o „lovitură de încercare” face o „lovitură de maestru”. În paginile care conțin lexicul, cititorul actual va face interesate descoperiri. Bunăoară, termenii uzuali culinari din a doua jumătate a veacului al XIX-lea sînt traduși explicativ de Alecsandri pentru utilizatorul francez, de multe ori prin perifraze: „soupe aigre avec de la crème/ borș dres cu smîntînă”; chapon bouilli/ clapon rasol”; „canard à la choucroute/ rață cu varză”; „le gâteau de maïs/ mămăligă”; „des boulettes: du hachis de volaille mêlé de riz et enveloppé dans des feuilles de vigne ou de chou”/ „sarmale: hăcătură de piept de pasăre amestecată cu orez și învelită în frunze de vie sau de curechi”. Nu lipsesc nici cuvintele ce desemnează îmbrăcămintea frumoaselor noastre stră-străbunici, cu un farmec aparte („malacof”; „corset”; „cutie de capelă”; „manșon”; „botine”; „scarpi”; „giuvaieruri”). Prezența cuvîntului „burnus” la pagina 354 mă îndreptățește să cred că Alecsandri nu era străin de cultura arabă, fiind probabil printre primii călători români familiarizați cu această cultură, pe filieră franceză.
Am convingerea că demersul recuperator al universitarei sucevene nu va rămîne fără ecou, atît în lumea academică, cît și în cadrul mai larg al lectoratului român și francofon. O bună difuzare a cărții se impune, pentru că la peste un secol și jumătate de la apariție, „Grammaire de la langue roumaine” a lui Vasile Alecsandri rămîne un model intelectual și – nu în ultimul rînd – un model generos de patriotism.
Elena-Brândușa Steiciuc
