În 1921, la 8 mai, s-a născut Petru Dumitriu, scriitor român (d. 2002).
Petru Dumitriu era un personaj care venea de nicăieri. Cînd revine la București în toamna anului 1944 de la studii din Germania, la Munchen – unde a stat în timpul războiului – nimeni nu îl cunoștea. Nimeni nu știa de unde să îl ia, din ce familie provine, etc. Era născut la Baziaș în 1925, dintr-o familie mixtă etnic. Mama dintr-o familie nobilă, de origine secuiască din Ardeal. Tatăl ofițer român.
În anii 1944-48 situația era extrem de tulbure. Petru Dumitriu (amoral, cinic) era hotărît să reușească. Nu doar să-și publice cărțile, dar mai ales să facă o mare carieră, să răzbească, să fie celebru, să trăiască pe picior mare. Dorea să se impună și era hotărît să ajungă sus, indiferent de mijloace. Pentru acest scop se va livra celor care îi puteau oferi și garanta ce își dorea – șefilor partidului comunist. Se apropie de ei. Se afla în anturajul lor, îi cultivă. Scrie în gazete articole de propagandă unde își arată atașamentul pentru regim. Literatura lui se colorează rapid în roșu drapel. Ar fi putut să fie un mare scriitor, dar nu a fost, pentru că angajamentele sale politice i-au distrus talentul și totodată cărțile. Era avid de glorie și carieră și le-a sacrificat, totul, inclusiv sentimentele, iubirea. Va plăti scump, cu singurătatea și eșecul.
În 1946 o cunoaște pe Henriette Yvone Stahl, scriitoare. S-au căsătorit deși ea era cu 24 de ani mai in vîrstă. Căsătoria lor a durat, totuși, 10 ani, în ciuda scepticismului celor din jur. Făceau o pereche pitorească în acel univers proletarizat și cenușiu. Apăreau excesiv de eleganți, afișau maniere de altădată. Sfidau sărăcia din jur (mai ales Petru Dumitriu – de felul lui un arogant). Henriette Yvonne Stahl era perfect introdusă în lumea bună a Bucureștiului. Ea îl recomandă tuturor în aceste medii de elită. Îi deschide ușile importante, îi face cunoștință cu oamenii influenți ai epocii. Poveștile acestor personaje și familii Petru Dumitriu le afla de la Ion Vinea, primul soț al HY Stahl, dar și de la alții. Mai tîrziu îi va caricaturiza în „Cronica de familie” – apărut în 1957, 1.000 de pagini, trei volume – care îl consacră.
Pe măsură ce se ridică, trece și timpul, relația cu HYS se răcește. Cînd în 1992 l-am întrebat de ce a părăsit-o mi-a spus: “Mi se făcuse chef de carne tînără!”. Cei doi divorțează. Deja avea o relație cu Irina Medrea, fata sculptorului Cornel Medrea. În 1959, martie, cei doi au un copil – o fată.
Ceva se întîmplă pe acest parcurs care pare sortit exclusiv gloriei și succesului, pentru că în 1 ianuarie 1960 Petru Dumitriu, aflat într-o călătorie la Berlin, defectează în Occident. Europa se afla în toiul războiului rece, criza germană era în plină desfășurare, mii de est germani treceau zilnic în vest. Zidul de la Berlin nu era încă ridicat – se va întîmpla un an mai tîrziu, la 13 august 1961.
A urmat un imens scandal. Petru Dumitriu fusese pînă în ziua fugii un asset foarte important al regimului comunist de la București. Era dat ca exemplu de artă nouă în manuale, în presă. În anii 50 a primit toate premiile literare și a fost tipărit în tiraje de neimaginat azi. Era un scriitor oficial. Îi frecventa pe Leonte Răutu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, etc. A condus o mare editură, s-a bucurat de mari privilegii. Pentru toate astea, însă, și-a vîndut sufletul diavolului. A scris literatură proletcultistă în care făcea elogiul așa-ziselor realizări ale regimului lui Gheorghiu Dej. Cum a făcut de exemplu cu Canalul Dunăre – Marea Neagră în romanul „Drum fără pulbere”. „Cronica de familie”, la fel, era o istorie balzaciană în care boierimea, moșierimea, burghezia erau caricaturizate grosier.
Petru Dumitriu a primit pentru acest derapaj drepturi de autor fabuloase si privilegii de neînchipuit. Mai tîrziu, cînd trăia în Germania, la bătrînețe, după cum mi-a mărturisit, a regretat. Îi părea rău că scrisese “Drum fără pulbere” în vremea în care tatăl său era închis. Îmi făcea această mărturisire și pe fondul eșecului din Occident. Nu reușise să se impună ca un mare scriitor. Cariera lui de scriitor proletcultist din anii 50 nu i-a fost trecută cu vederea. Nu a fost văzut ca un transfug, ca un scriitor care o rupsese cu regimul comunist. De fapt își dăduse seama de prostia pe care o făcuse cînd – la ordinul lui Gheorghiu Dej – lucrările Canalului s-au închis, făcînd complet inactual romanul său. Cartea nu a mai fost publicată niciodată, cu toate că luase premiul de stat. Cînd l-am întîlnit părea scîrbit de el însuși pentru această scriere. Să fi avut remușcări, nu cred. Dar îi părea rău că un pas greșit în cariera îi stricase dosarul în Occident. Cartea aceasta i-a fost reproșată toată viața. Era episodul pe care îl regreta cel mai mult din tot ce făcuse reprobabil la București.
După fuga sa s-a declanșat o mare anchetă. Securitatea i-a arestat toate rudele și apropiații. Ion Vinea si Henriette Stahl, după luni de carceră, l-au dezavuat. HYS a pretins chiar că i-a scris o parte din operă. Văd aici și un ecou al femeii părăsite. Cei doi au publicat articole în revista pentru românii care trăiau în străinătate, Glasul patriei, în care l-au atacat vehement. Nici copilul celor doi, Petru și Irina Dumitriu, nu a scăpat represiunii. A fost închis într-un orfelinat sub nume fals. În ciuda numeroaselor demersuri, Petru Dumitriu nu a reușit să-și revadă fetița. Despre copil nu a știut nimeni nimic pînă în 1964, cînd Ion Gheorghe Maurer, ajuns prim-ministru, s-a aflat la Paris în vizită oficială. Mai multe ziare au publicat scrisoarea lui Petru Dumitriu în care își cerea înapoi copilul ținut zălog în România. Întors la București, la ordinul lui, copilul a fost eliberat din orfelinat și încredințat familiei.
E un final fericit numai în parte. Marea poveste de iubire cu Irina Medrea s-a stins. Căsătoria s-a terminat cu un divorț. Motivele – 1. drama despărțirii de copil. Se pare că ea nu a știut despre hotărîrea lui de a rămîne în Occident. O dovadă ar fi faptul că la moartea lui, copilul nu a participat la funeralii. 2. aventurile amoroase ale lui Petru Dumitru, pe care Irina Medrea nu le-a acceptat. Inevitabil a urmat o despărțire.
Cînd l-am întîlnit în 1992 mi-a lăsat o impresie amară. Se considera un ratat. Deplîngea faptul că nu reușise să facă o carieră de mare scriitor de rezonanță europeană, așa cum sperase. Cred că pentru acest scop fugise din raiul comunist în lumea liberă. Dar Occidentul nu îl asimilase, romanele publicate acolo ( Incognito, Rendez-vous au jugement dernier) nu au convins. Apoi a scris o literatură minoră, de aventuri etc. L-am întrebat ce crede despre Occident. Mi-a răspuns: ”Occidentul este un rahat!”.
Fragment din volumul 1 ”Repertoarul amorului” apărut la Editura Hyperliteratura 2019. Bestseller.
Stelian Tănase
