Minuscule

Minuscule -Valea furnicilor pierdute nu-mi pare a fi un film pentru copii, ci mai degrabă o fabulă care ne vorbește despre viață, prietenie și curaj, un film mult mai profund decît se poate judeca la prima vedere.

Regizorii Thomas Szabo si Hélène Giraud ne introduc abrupt în poveste, translînd rapid din lumea oamenilor către microcosmosul naturii, din care un cuplu pleacă intempestiv lăsînd în urmă mîncarea de la picnic. Este momentul în care ni se revelează, în natura fabuloasă a pădurilor montane, lumea minusculă a gazelor și furnicilor. Și ca în orice film de aventuri, și fabula noastră ne face cunoștință cu personajul principal: o gărgăriță sau un gărgărel (mă rog…gărgăr…sau cum i-o zice acum, că pe vremea mea substantivul ăsta era epicen!). Cert e că nu este una ca toate celelalte, ci iscoditoare și curajoasă, ce mai – o insectă dornică de aventură.

Obiectul care declanșează acțiunea este o cutie cu zahăr cubic pe care o rechiziționează furnicile negre și pe care vor să o ducă în furnicar. Dar ca orice posesiune valoroasă, zahărul ajunge să fie rîvnit de furnicile roșii războinice, care vor încerca să intre în posesie prin forță. Este eterna istorie a războaielor umanității, racordată acum la minusculul univers al gazelor și furnicilor. Ce se detașează imediat din banalul istorioarei este felul în care furnicile negre adoptă mica gărgăriță, care la rîndul ei, cu un curaj nebunesc, le salvează mușuroiul și viețile, dovedind că în lumea gazelor prietenia nu e doar un cuvînt fără valoare.

Trebuie să vă atrag atenția în mod special asupra lui Hervé Lavandier – compozitorul coloanei sonore de excepție, o adevărată narațiune sui generis, un poem simfonic ce acompaniază, comentează, potentează și conduce povestea, ca o viziune poematică sonoră ce adaugă un plus de valoare acestui film.

Și am să adaug că filmul este mut, căci în afară de cîteva onomatopee, personajele din lumea minusculă nu scot nici un cuvînt. Cei doi regizori le însuflețesc, le dau sentimente umane, le atribuie emoții și gîndire, dar nu le îngăduie să fie vocale…ci doar sonore, o alegere inspirată zic eu – care sînt adult – și cred că și copiii aparținînd unei anumite grupe de vîrstă, care au considerat asta un fel de invitație la interactivitate, așa că au vorbit pe tot parcursul peliculei, imaginînd dialoguri și situații. E un semn bun, mai ales că au existat unii care, de tare ce-au rezonat cu personajele fabulei ajunse în situații extreme, au și plîns cu foc, jeluind cînd distrugerea mușuroiului, cînd pierderea familiei!

Acest film franțuzesc este cu siguranță unul frumos și profund, asta dacă îți îngădui aplecarea spre universul minuscul al furnicilor pierdute și primești această fantezie minunat ilustrată cu inima deschisă și cu dorința de a decoda sensurile nu foarte ascunse, dar înțelepte ale poveștii. Recomand Minuscule ca pe o lectură cinematografică valoroasă, pe care – din păcate – mulți nu o vor înțelege pe deplin!

Michaela Platon

Jurnalist de film