Romanul „Encre sympathique/ Cerneală simpatică” al scriitorului Patrick Modiano – al 15-lea francez laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 2014 – nu m-a dezamăgit. Apărut la Ed. Gallimard în 2019 (137 pagini), textul scurt, dar scris cu aceeași muzicalitate a frazei, în același ritm contrapunctic ca și precedentele, reia cîteva din obsesiile autorului: memoria, uitarea, căutarea de sine, fuga adolescenților lipsiți de repere, scrisul, arta fotografică, flanarea în spațiul citadin parizian și în cel italian (Roma). Modiano practică și aici formula romanului polițist, ca în numeroase alte scrieri anterioare: „Duminici de august”, „Călătorie de nuntă”, „Iarba nopților”, „Ca să nu te pierzi în cartier”, „În cafeneaua tinereții pierdute”.
Totul începe cu o incursiune a personajului narator, Jean Eyben, în tinerețea lui: rememorarea misiunii pe care mai vîrstnicul – pe atunci – detectiv Hutte i-a încredințat-o, cu toate că nu era decît un ucenic în ale detectivisticii. Trebuia să facă o investigare discretă a dispariției unei fete, Noëlle Lefebvre. Intriga este ambiguă, pentru că și incursiunea în memorie a naratorului este șovăielnică. Reconstituirea cercetării din anii ’60 este făcută în etape, după consultarea unui dosar prăfuit în care sînt păstrate cu grijă cîteva rămășițe, în special un carnet cu însemnări al fetei dispărute, sustras de tînărul detectiv improvizat din apartamentul în care Noëlle locuise, în arondismentul XV, la Paris.
Recompunerea trecutului avansează greu, nici memoria personajului-narator (un alter ego al autorului) nu e infailibilă: „Încerc, cît mai exact posibil, să scriu pe hîrtie cuvintele pe care le-am schimbat în acea zi. Dar multe mi-au scăpat. Cîte cuvinte pierdute, unele pronunțate chiar de mine, altele auzite, pe care nu mi le mai amintesc și altele care-mi erau adresate și la care n-am fost atent… Și, uneori, la trezire, sau noaptea, foarte tîrziu, o frază se întoarce în minte, dar nu știu cine a șoptit-o în trecut”. (p. 29, traducerea mea) Bazîndu-se mult pe intuiție, Jean B. a făcut ancheta cu destulă pricepere, pentru că, așa cum spune, „aveam pe atunci o nemaipomenită ușurință în a mă băga în viața altora”.
Puțin cîte puțin, gradual, apar din trecut personaje – mai mult sau mai puțin enigmatice – ale căror nume le-a găsit în agenda tinerei franțuzoaice și de la care a încercat să afle detalii despre ea: Gérard Mourade, tînăr actor de mîna a doua; un oarecare P. Mollichi, proprietarul societății „La Caravelle”; o fostă colegă a lui Noëlle, Françoise Steur, de la „Lancel”, de la care află că aceasta „avea o viață sentimentală complicată”.
Și în „Cerneală simpatică” amintirile vin „au fil de la plume”, o dată cu scrisul: „Nu trebuie să le forțezi, ci să scrii evitînd pe cît posibil ștersăturile. În fluxul neîntrerupt de cuvinte și fraze, cîteva detalii uitate sau ascunse, nu se știe cum, în străfundurile memoriei, vor urca la suprafață. Mai ales trebuie să nu te întrerupi, ci să păstrezi imaginea unui schior ce lunecă etern pe o pistă, precum stiloul pe pagina albă. Ștersăturile vor veni după”. (p. 76, t.m.)
Este cunoscută minuțiozitatea cu care Modiano, unul dintre marii stiliști francezi contemporani, notează toate detaliile activității scripturale: tipul de hîrtie, tipul de cerneală (de obicei caiete de scris „Clairefontaine” și o cerneală „bleu Floride”). Într-un interviu din 2019, difuzat de RTL, cu ocazia apariției acestui al 29-lea roman al său, scriitorul declara, cu binecunoscuta-i timiditate, că actul propriu-zis al scrisului este pentru el o problemă legată puternic de spațiu. A scris mult în cafenele, a preferat să scrie „à la dérobée” (pe ascuns), în tinerețe putea scrie oriunde. Acum, autorul septuagenar se instalează la biroul său, unde lucrează cu stiloul pe hîrtie – ștergând mult, adăugînd, corectînd -, aproximativ o oră, în tensiune maximă, după care ia o pauză, pentru că are loc o „baisse de courant”. Păstrează ca sursă de informare ziare, reviste și almanahul „Bottin” din anii ’60, iar internetul nu-i este de mare ajutor.
Metafora „cernelii simpatice” apare în partea mediană a volumului: „Pe măsură ce încerc să aduc la lumină cercetarea am o impresie foarte stranie. Mi se pare că totul a fost deja scris cu cerneală simpatică”. (p. 91, t.m.) Cerneala – sîngele literaturii – este aproape invizibilă în agenda în care posesoarea făcuse notări extrem de sumare ale unor evenimente din cîteva luni din viața ei pariziană: „Examinînd de aproape și sub o lumină puternică paginile goale ale agendei, aveam impresia că văd urmele unui scris în filigran, dar îmi era imposibil să disting literele sau cuvintele. Aparent, așa era fiecare pagină, ca și cum ea ar fi ținut un jurnal sau ar fi menționat un număr mare de întîlniri”. (p. 92, t.m.)
Cu cît avansează în cercetări, naratorul are impresia că trecutul îi scapă. O incursiune la Roma, narată de data aceasta la persoana a III-a de un autor omniscient, pare să dezlege enigma. În galeria de artă a lui Gaspard Mugnani de pe via Scrofa (numită de proprietar „Gaspard de la nuit”, după titlul celebrelor poeme în proză ale lui Aloysius Bertrand) o franțuzoaică între două vîrste, expatriată aici din tinerețe, întîmpină un vizitator francez care îi dă informații vagi despre el. Arta fotografică, una dintre temele predilecte ale lui Modiano, apare acum în toată splendoarea ei. Fotografiile sînt „santinele în calea uitării” – așa spunea naratorul din „Călătorie de nuntă” -, iar albumul expoziției din galerie, cu străzi și locuri din Roma, pustii sau pline de lume, în alb/negru sau în culori, este pentru început liantul dintre cei doi.
Problema memoriei, a identității (în special lingvistice), apare cu și mai mare intensitate pentru enigmaticul personaj feminin, care nu este altcineva decît Noëlle: „Trecerea timpului. A trăit întotdeauna în prezent, în așa fel încît parcursul vieții îi era presărat cu goluri de memorie. Nu știa dacă erau goluri de memorie sau dacă evita să se gîndească la diferitele momente ale vieții. Avea un fiu plecat în America. Regreta, oare, că nu și-a întemeiat o familie? Dar, la urma urmei, ce înseamnă o familie? Era născută într-un sat și într-o familie, și totuși nu putea să răspundă la întrebarea asta”. (p. 117, t.m.)
Conversația femeii cu compatriotul său demarează greu. Ca orice exilat trăiește din plin fenomenul aculturației, al impregnării cu limba/cultura în care trăiește de mulți ani: „ – Nu știu dacă dumneata îți dai seama, dar vorbesc franceza cu accent italian…și adesea îmi vine greu să vorbesc franțuzește…”. (p. 123, t. m.)
Cititorul (dintotdeauna, complicele și partenerul autorului) descoperă spre final posibila identitate a celor doi și amănunte din trecutul femeii, alintată „ciobănița din Alpi”, originară dintr-un sat din Savoie, unde destinul lui Jean Eyben (pe atunci elev într-un internat privat) s-a intersectat cu al ei: „Ei bine, pur și simplu fuga era pe atunci modul ei de viață. Mai întîi, să fugă din locul în care s-a născut. Apoi să fugă de Serge poreclit Sancho Levebvre, la puțin timp după ce l-a cunoscut și a trăit cu el la Roma. Să se ascundă la Paris. Și, după ce Serge poreclit Sancho Lefebvre o va fi găsit, să fugă din nou cu el la Roma. Și, după moarte, să rămînă în acest oraș, ceea ce însemna o fugă definitivă. O fugă fără sfîrșit”. (p. 131, t.m.)
Privindu-și atent interlocutorul, femeia între două vîrste are impresia că-l recunoaște pe băiatul care cu decenii în urmă călătorea în același mijloc de transport cu ea. Dintr-o dată, vălul uitării se rupe și amintirile vechi urcă la suprafață. Finalul romanului, de o frumusețe stranie, tipic modianescă, are ceva din incantațiile cu care autorul nobelizat și-a obișnuit cititorii: „Nu uiți niciodată călătorii din autocarele de vară și de iarnă pe care le luai în alte vremuri. Și, cînd credeai că i-ai uitat, era destul să-i reîntîlnești într-o bună zi, să stai alături de ei și să le observi chipul din profil, ca să-ți amintești. Iată ce-și spunea acum. Dar, el, oare a recunoscut-o? Habar n-avea. Mîine ea va vorbi prima. Îi va explica totul”. (p.137, t.m. )
Am găsit în „Cerneală simpatică” o chintesență a concepției lui Patrick Modiano despre scris, despre marile teme ale literaturii, care îi subîntind și lui opera. Căutarea trecutului, a identității, pierderea memoriei, sînt aici distilate într-o narațiune ce avansează „en titubant”, pentru că autorul nu își face niciodată un plan strict după care lucrează, totul merge în voia peniței… O întoarcere în Franța anilor ye-ye, o punere față în față a identității provinciale cu cea din metropole, fuga de marginalitate și de condiția umilă din Savoie a tinerei fete, personaj care pare compus după același tipar ca Yvonne din romanul „Villa triste”.
În discursul său de la Academia Suedeză, Patrick Modiano făcea o lungă și tulburătoare confesiune despre identitatea lui artistică, despre modalitatea lui scripturală, despre sursele de inspirație: „Scrisul, curioasă activitate solitară. Treci prin momente de descurajare cînd redactezi primele pagini ale unui roman. Ai, în fiece zi, impresia că o iei pe un drum greșit. Și atunci, tentația e mare să te întorci și să o iei pe alt drum. Nu trebuie să te lași, trebuie să-ți continui drumul.”
„Encre sympatique” a avut deja o primire mai mult decît călduroasă în spațiul francofon și sper ca nu peste mult timp acest roman să se găsească și în rafturile librăriilor din România.
Elena-Brândușa Steiciuc
